Ziua Europeană a limbilor

În fiecare an, la 26 septembrie, Europa omagiază limbile europene și, prin acest gest, își arată susținerea pentru păstrarea acestor adevărate valori culturale.
Orice cultură se construiește pe baza limbii comunității căreia îi aparține; limba ne definește, ea reprezintă elementul cel mai profund al ființei unui popor. Prin limbă exprimăm valori, concepte, păreri, idei asemănătoare sau diferite.
Astăzi, multilingvismul se adaugă termenului de multiculturalism, ca două fațete ale aceleiași monede. Europa Unită este astăzi un teritoriu al comunităților mici sau mai mari, fiecare având dreptul egal de a se exprima în limba strămoșilor și de a o face cunoscută și celorlalți.
Limba română este astăzi una dintre cele 23 limbi oficiale ale Uniunii Europene. Uneori, evoluția ei în contemporaneitate ne surprinde sau ne sperie; influențele venite dintre alte spații lingvistice ne nemulțumesc sau ne întristează. Dar istoria sa ne demonstrează că a știut întotdeauna, în timp, să aleagă doar ceea ce i-a fost într-adevăr util și să folosească izvoare diverse pentru a deveni mai bogată.

Uneori, avem impresia că ne exprimăm mai bine în franceză, engleză, italiană, spaniolă sau germană. În cele din urmă, revenim totuși la limba noastră cu muzicalitatea ei, cu bogăția sa de expresii și culori născute din profunzimea sufletului strămoșilor noștri.

Pentru noi, traducătorii, această zi are o importanță deosebită. Suntem cei chemați să deslușim tainele marilor opere - europene și mondiale - astfel încât cititorii să poată afla mai multe despre oameni care trăiesc în alte colțuri ale lumii. Suntem mediatori ai comunicării - și acest rol, uneori ignorat, rămâne unul fundamental în contextul lumii de astăzi, o lume în care diversitatea a devenit ceva firesc.

Urez din inimă, tuturor traducătorilor, să se bucure de rolul pe care îl au în lume și să dăruiască, mai departe, celor din jur bucurie prin cuvintele alese cu grijă și așternute pe hârtie cu pasiune.

Pe pagina de web a Asociației Traducătorilor din România (mai precis la http://www.atr.org.ro/blog/2010/09/24/1384/) se găsește un articol interesant dedicat acestei sărbători.

Încă un amănunt interesant: chiar și noi, traducătorii, avem un simbol în calendar: data de 30 septembrie este dedicată lui Hieronymus din Stridon (sau Sf. Hieronim, St. Jerome, S. Geronimo) - considerat drept părintele traducerii în Europa. Traducerea textelor biblice, care i se datorează, finalizată în jurul anului 405 d. Chr. (așa-numita Vulgata) este încă folosită și astăzi ca exemplu de efort lingvistic de mare anvergură, impresionant prin dimensiuni și calitate. Hieronymus este primul traducător care a folosit textul original (deci și textele ebraice/aramaice originale) și nu doar traducerea deja existentă (Septuaginta).

În vremea aceea, exista o vorbă: ceea ce Hieronymus nu poate să exprime în cuvinte, nu există.

De atunci și până astăzi, cuvintele au crescut în număr, au căpătat sensuri și utilizări noi. Dar pentru traducător, lupta cu cuvintele trebuie să se încheie întotdeauna cu o victorie.

Budapest, not Bucharest...

... cu alte cuvinte, Bucureștiul nu este Budapesta. Românul verde se simte jignit de această confuzie care a făcut epocă, încă de pe vremea când americanii jucau tenis la București, cu Cupa Davis pe masă, împotriva lui Năstase și Țiriac. Vai - cum e posibil să nu știe lumea despre București?!? Inculții!!!
O prostie. Fiecare individ - și cu atât mai mult fiecare popor - are o bază culturală sau informativă limitată și nu poți acuza pe nimeni că nu știe ceva ce nu reprezintă o informație utilă pentru fiecare zi. Dacă ai întreba un român, de exemplu, ce capitală are Slovenia... mă tem că rata răspunsurilor corecte ar fi dezastruoasă. Și Slovenia este la doi pași, nu la mii de km distanță...

De data asta sufăr sincer că Bucureștiul nu e Budapesta. În ultima săptămână, Dalai Lama a început un periplu prin țări din Europa de Est (Ungaria și acum Polonia) unde s-a întâlnit cu vârfurile culturale și cu reprezentanți ai mediului universitar. Apoi, cu oamenii simpli. Inițial, era vorba să vină și la București (știam asta de pe la începutul lui 2010) - dar ulterior a renunțat, din dorința de a nu "afecta mediul cultural" de la noi. Da, probabil că popii activiști cu fundamentalismul lor ortodox și-au făcut din nou datoria. Ce ne trebuie nouă să vină și ăsta pe aici? Să ne amețească babele pe care abia-abia le-am convins să facă temenele și să bage bani la cutia milei, după ce se târăsc prin noroaie după ce "se bagă moaște"?!?
Atunci, în primăvară, când am aflat că nu mai vine în România - după ce îmi făcusem iluzii că voi avea bucuria și șansa de a împărți aceeași bucată de pământ cu un om sfânt care înțelege viața dincolo de preceptele dogmatice atât de limitative - am scris prima parte din Înțeleptul, dedicată chiar lui.

La Budapesta, țară tot creștină, Dalai Lama a fost primit cu respectul cuvenit. A primit titlul de cetățean de onoare al orașului. Ungurii nu sunt lași ca să folosească pretexte politice (vezi-doamne relația cu China) ca să scape de problemele de conștiință și eventualele dureri de cap. Românii, în schimb, s-au fofilat - o nouă dovadă a gradului de penibil la care am ajuns.

Nu - Bucureștiul nu e Budapesta. Nu avem curajul, ambiția, respectul pentru muncă, pentru istorie, pentru valori, pentru oameni pe care îl demonstrează, zi de zi, vecinii noștri. Dar la aroganță nu ne întrece nimeni. Mai demult, spuneam unor prieteni că noi, românii, suferim de două manii care se bat cap în cap, dar a căror sumă este un dezastru: mania grandorii (vezi, printre altele, protocronismul uneori agresiv, la modă, din timp în timp, printre cercetători dealtfel respectabili, dar mai ales așa, după ureche, printre oamenii obișnuiți și care caută cu disperare ceva de care să poată fi mândri) și mania persecuției. Cu alte cuvinte: noi suntem la originea civilizației; noi am fost creștini înainte de a fi români; noi ... noi... noi... Și, la polul opus: dar de ce nu ne recunoaște lumea drepturile și întâietatea?!? de ce nu ne place nimeni?!?

În ultima vreme cred că par un critic de dragul criticii, de parcă aș căuta doar punctele negre ale contemporanilor mei. Nu este chiar așa. Dar, cu calitățile pe care încă le mai avem, am putea, într-adevăr, să realizăm atât de multe; ne-am învățat, însă, să fim superficiali, comozi, să privim de sus pe oricine, să mințim, să ne lăcomim, să dăm întotdeauna vina pe alții pentru ce ni se întâmplă, să ne ascundem după munți de gunoaie morale și, în general, să ne mulțumim cu puțin.

Poate că, dacă vom ști să scăpăm de toate astea, vom reuși să facem în așa fel încât Bucureștiul să devină, cu adevărat, București și Dalai Lama, sau puținii alții asemenea lui să se simtă onorați că ajung aici.
Altfel, ne vor ocoli mereu, iar noi ne vom afunda și mai adânc, în lipsă de repere morale cu valoare de universalitate.

Un meci de gală

Arenele BNR, 22 septembrie, pe la ora 7 și ceva, spre seară. Am ajuns mai repede, cu gandul să îmi trag sufletul și să mă plimb puțin pe aleile complexului unde, copil fiind, am învățat să joc tenis. Să mă plimb, să fumez o țigară și să mă relaxez în așteptarea marelui meci demonstrativ.
Confruntarea cu realitatea: o coadă pe trei rânduri, la intrare. Lume de toate felurile - oameni veseli, unii cu copiii în brațe, alții sărutându-și iubita/iubitul. Ne mișcăm încet - dar nimeni nu protestează. Normal - aici nu se joacă fotbal. Suntem lângă un templu al tenisului.
În sfârșit, am intrat. Pe aleea ce duce spre terenul central, panouri mari ne reamintesc că suntem în săptămâna românească a tenisului.

În apropiere, în zona presei, alte grupuri vesele: tocmai s-a terminat conferința de presă a celor patru vedete (Ilie Năstase, Mats Wilander, Henry Leconte și, last but not least, Mansur Bahrami) și amatori de autografe sunt mulți. Dacă aș avea la mine un carnețel, ceva, aș sta și eu. Mai am un autograf de la Ilie Năstase, din vremea când eu abia începeam să cresc, iar el juca pentru Cupa Davis la București. Mi-ar plăcea să-l întreb pe Mats de ce nu îl place pe Nadal. Și de ce toate pronosticurile lui de la US Open 2010 au fost ratate. Iar Bahrami... magicianul mingilor de tenis... niciun show n-ar fi complet fără el...
Interesant meci ni se pregătește. Patru caractere total diferite: un geniu aiurit (Năstase), un francez cam fițos, dar cu talent (Leconte), un magician (Bahrami) și seriozitatea întruchipată (Wilander). Probabil că Năstase va juca în echipă cu Bahrami, așa cum au mai făcut-o și altădată. Vai - Wilander cu Leconte?!?

Mă strecor în corpul G și încerc să-mi găsesc un loc cât mai aproape de teren. Rândul 16. Merge și așa - la urma urmelor, și alții au venit devreme, cu același gând în minte. Mă uit în jur - mulți tineri - și simt din nou o rază de speranță: dacă sunt atâția tineri care se bucură de atmosfera nepoluată de la un meci de tenis, poate că într-o zi, nici la alte sporturi nu se vor mai urla înjurături... De la stația audio a complexului se aude muzică. Îți vine să sari de pe scaun și să începi să dansezi - dar nu, nu este concertul Led Zep. Și nici de Queen nu poate fi vorba...
S-a întunecat de-a binelea, dar terenul este bine luminat de reflectoare. Păcat că nu se mai joacă meciuri în nocturnă, ca prin anii 90. În acele vremuri tribunele erau pline ochi, de luni până duminică... și jucau Moya, Muster, Schaller... Seara, pe drumul de întoarcere spre stația de mașină, aveai impresia că lumea merge la manifestație... Acum, abia te poți strecura, la intrare, printre zecile de SUV-uri, mașini cu pretenții sosite ca la expoziție - una mai tare în stradă, decât în interiorul complexului...

Începe meciul. Surpriză: Năstase nu joacă în echipă cu Bahrami, ci cu Wilander. Cald-rece, alb și negru, combinație a contrariilor cum nici că se putea mai adevărată. Până să se adapteze Mats la nebuniile celorlalți, a și trecut un set... Leconte forțează puțin nota, face niște gesturi mai "tari" - Ilie îi ține isonul cu două vorbe cu subînțeles... Îi traduce cineva și lui Mats? Și dacă da, suedezul controlat din el înțelege?!?
În rest, nu trebuie decât să te abandonezi schimburilor nebunești de mingi, pe nerăsuflate, ca într-un dans al dervișilor care te amețește, te cuprinde, te copleșește, te face să simți că trăiești cu adevărat...

S-a terminat prea repede. Ca să nu mai repete întâmplările din alți ani, orgoliosul Nasty și ambițiosul Wilander au vrut să câștige în doar două seturi. Noi, cei din jurul lor, am fi vrut mai mult - măcar tie-break-ul suplimentar. Zece minute în plus. Râsetele, aplauzele, entuziasmul tribunelor au ajuns, pentru o oră și jumătate, la paroxism. Poate că și locatarii vilelor din jur au simțit căldura și energia transmisă dinspre terenul central. Poate au uitat de gustarea de seară și s-au repezit afară, în speranța de a mai găsi un bilet în plus.

Nicio șansă. Am auzit vorbind doi tineri, ajunși cu ceva întârziere, căci coada se lungise către ora de începere a meciului, șoptind îngrijorați că se temeau să nu mai găsească locuri. Și ce dacă? Puteam sta și pe trepte, i-a zâmbit fata strângându-și geaca de piele mai aproape de corp. Și spectatorii continuau să vină...

Gata, s-a terminat. Păcat că n-am putut să mă apropii de jucători. Înconjurați de reporteri ad-hoc, dădeau scurte interviuri, strângând la piept medaliile primite de la sponsorul evenimentului. Fuseseră ovaționați de mii de oameni, în picioare, prelung. Și meritau. Păcat că anul trecut nu am putut veni. Invitat a fost chiar Thomas Muster - eroul meu, în tenis, dintotdeauna.

O seară de vis. O seară normală în București. Ca și cum orașul ar fi fost altul decât cel de dimineață, când șiruri de manifestanți blocau centrul orașului, forțați de foame și disperare să iasă în stradă și să ceară socoteală unui guvern surd și unui președinte paranoic.
Pentru cei care erau prea tineri cu vreo 10-15 ani în urmă, trebuie să spun că așa arătau serile bucureștene după revoluție. Pline de entuziasm și speranță, ca și cum habar nu am fi avut ce urma să vină. Iar turneul de tenis era unul dintre evenimentele pe care nu puteai să le ratezi.

Am găsit cu greu un taxi și m-am îndreptat iar spre casă. Străzile liniștite - prea liniștite - te fac să ridici din sprâncene a mirare: o seară caldă de final de septembrie, când bucureștenii preferă să stea în casă în loc să guste spectacolul pasiunii.
Chiar și cafenelele din Dorobanți par mai pustii. Domnișoarele cu poșete și pantofi de firmă încep să simtă și ele criza. Pe la periferie, niște pensionari altădată idealiști își numără mărunțișul din portofel, ca să vadă dacă au destui bani de pâine pentru a doua zi.

Ajunsă acasă, în fața calculatorului, încerc să găsesc relatări despre evenimentul de aseară (acum este deja noapte...). Cu greu, găsesc un blog cu poze și câteva fragmente video prea scurte. În rest, puțini oameni de presă au dat importanță serii magice de tenis: erau prea ocupați cu criza. Dintr-o dată îmi dau seama ce mi-a lipsit cu câteva ore în urmă: aparatul de fotografiat.

Momentele frumoase nu sunt prea dese în ultima vreme, dar tocmai de aceea trebuie savurate din plin. Altfel uiți că exiști și devii un fel de robot pierdut în uitare. Unde e romantismul de altădată? Unchiul meu, Traian, mergea la piață și prefera să mai taie cîte ceva de pe lista dată de mătușa mea, însă niciodată nu se întorcea acasă fără un buchet de flori. Iar tata mergea pe stradă ținând-o pe mama de mână... Luna de pe cer dacă mi-o ceri, spunea el, mă duc să ți-o aduc...

Un meci de tenis, o picătură într-un ocean. Dar merită.

Faleze de piatră, noul număr

Mă bucur să pot vorbi din nou despre această minunată revistă, care tocmai a postat în spațiul virtual cel mai recent număr al său, din septembrie.
Ceea ce am observat în lunile care au trecut de la afilierea mea la Republica Cititor de Proză și la revista Faleze de Piatră este că acest for al autorilor români - în mare parte scriitori amatori, dar mari iubitori de literatură - este că el crește de la număr la număr, iar autorii sunt din ce în ce mai grijulii pentru ca fragmentele propuse spre publicare să fie de cea mai bună calitate.
Să fie cu noroc și pe mai departe!

Amintiri... amintiri...

Sfârșitul săptămânii abia trecute mi-a trezit amintiri deși se dorea o privire spre viitor. Se confirmă încă o dată ideea mea că viitorul nostru stă în trecut. Cu alte cuvinte, că este un trecut care se reinventează mereu. Ca și cum trecutul ne mai dă, din când în când, câte o șansă să facem pace cu noi înșine, la fiecare vârstă care vine.
Mai întâi, a fost cursul de manageri de proiect la care m-am înscris. E foarte interesant, colegii din grupa mea sunt simpatici - majoritatea foarte tineri și idealiști. Unde te vezi peste cinci ani? a sunat una dintre întrebările de început. Mă văd muncind într-o multinațională - au urmat răspunsurile, ca un ecou, unul după altul. Mi-a venit și mie rândul: dragii mei, le-am spus eu, dinozaurul, mă îngrozește cu câtă seninătate doriți să vă amanetați viitorul... viața e frumoasă, de ce nu vreți să o trăiți cu adevărat?

Informațiile din curs sunt cu adevărat interesante și utile. Îmi place - dar, la urma urmelor, mie mi-a plăcut să învăț mereu câte ceva nou. Sursă de energie interioară. Rutina mă omoară... inovația mă readuce la viață.
Și acum, amintirile... unde se ține acest curs? În Casa Studenților - fostă Preoteasa - și, mai ales, în camera 11 - acolo unde țineam repetițiile atunci când, în studenție și ceva timp după aceea, cântam în SONG...
Mi-am amintit de zilele acelea și parcă îmi venea să intonez vreo câteva acorduri... Camera îmi pare astîzi mai mică; e drept, e mobilată altfel iar menirea ei este alta. Pianul de altădată a dispărut, sau a fost dus în altă parte; fotoliile tapițate în catifea de culoarea vișinei au fost înlocuite cu scaunele de conferință, achiziționate printr-un program european.
Dar parcă zidurile tot murmurau acordurile Sârbei pe loc, iar spațiul părea înnobilat de urmele adolescenților transfigurați de bucuria muzicii... noi, cei de altădată... și mai ales, umbra lui Oanță, cu talentul și sufletul lui bun, plutind printre noi pentru veșnicie...

Iar duminică seara, când eram deja epuizată după două zile de curs intensiv și mă întrebam dacă voi mai rezista încă unei probe de foc, nu puteam lipsi de la întâlnirea cu colegii de liceu. De fapt, ne întâlnim în fiecare an, uneori chiar de mai multe ori - e demult o tradiție - dar din cinci în cinci ani, întâlnirile sunt mai speciale, ca pentru a sublinia valoarea unui nou moment aniversar.
Tema de fundal a acestei întâlniri a fost Flower Power. Dacă spui unui tânăr, astăzi, așa ceva, habar nu are ce înseamnă. Pentru noi, în liceu, era un crez de viață. Cu vreo 15 ani întârziere față de momentul de maximă anvergură la punctul de origine, în America, niște liceeni din București (marca Rosetti!) savurau și ei atmosfera hippy într-o sublimă atmosferă de toleranță din partea profesorilor. Sau măcar a unei părți dintre ei. Așa am auzit pentru prima dată cântecele lui Cohen, Dylan și Janis Joplin, cântate la chitară de o liceeană cu funde împletite în păr; așa am descoperit rebela din mine și faptul că nimic nu te poate înfrânge dacă știi să ții mereu spatele drept și fruntea sus.
Mi-am cumpărat o fustă și o bluză hippy pentru această ocazie - dar era prea frig ca să risc să le port, așa că am preferat pantaloni și o bluză cu mâneci (dar tot cu ceva zorzoane, ca să fie totuși în ton). Mi-am regăsit foștii colegi într-o atmosferă boemă dulce și caldă, gata de țopăială pe ritmuri de Led Zeppelin sau Rolling Stones.
Un coleg de-al nostru spunea că abia acum începe să realizeze faptul că, totuși, vremea liceului s-a terminat. Să spun iar ce spunea Moțu? Nu, nu, sfârșitul nu-i aici...
Vremea liceului te formează pentru ceea ce vei fi mai departe. Este trecutul care îți scrie, zi de zi, viitorul. Iar noi, Rosettiștii pe care și liceenii de azi îi privesc cu uimire admirativă, nu ne vom schimba niciodată, indiferent de numărul anilor pe care îi vom purta pe umeri.
O generație nebună... de la aula universitară românească și până în Silicon Valley, lumea e plină de urmele noastre purtătoare de viață. Și faptul că apelul la reuniune nu are nevoie de repetări și că el aduce, îndată, înapoi întreaga gașcă de nebuni de altădată (de oriunde s-ar afla)- și pe profesorii lor, deopotrivă, înseamnă că tinerețea de atunci și prospețimea gândului rămâne, la fel, în fiecare dintre noi.

Iar amintirile sunt doar un punct de plecare pentru viitorul bătrânilor liceeni.