Sfârșitul săptămânii abia trecute mi-a trezit amintiri deși se dorea o privire spre viitor. Se confirmă încă o dată ideea mea că viitorul nostru stă în trecut. Cu alte cuvinte, că este un trecut care se reinventează mereu. Ca și cum trecutul ne mai dă, din când în când, câte o șansă să facem pace cu noi înșine, la fiecare vârstă care vine.
Mai întâi, a fost cursul de manageri de proiect la care m-am înscris. E foarte interesant, colegii din grupa mea sunt simpatici - majoritatea foarte tineri și idealiști. Unde te vezi peste cinci ani? a sunat una dintre întrebările de început. Mă văd muncind într-o multinațională - au urmat răspunsurile, ca un ecou, unul după altul. Mi-a venit și mie rândul: dragii mei, le-am spus eu, dinozaurul, mă îngrozește cu câtă seninătate doriți să vă amanetați viitorul... viața e frumoasă, de ce nu vreți să o trăiți cu adevărat?
Informațiile din curs sunt cu adevărat interesante și utile. Îmi place - dar, la urma urmelor, mie mi-a plăcut să învăț mereu câte ceva nou. Sursă de energie interioară. Rutina mă omoară... inovația mă readuce la viață.
Și acum, amintirile... unde se ține acest curs? În Casa Studenților - fostă Preoteasa - și, mai ales, în camera 11 - acolo unde țineam repetițiile atunci când, în studenție și ceva timp după aceea, cântam în SONG...
Mi-am amintit de zilele acelea și parcă îmi venea să intonez vreo câteva acorduri... Camera îmi pare astîzi mai mică; e drept, e mobilată altfel iar menirea ei este alta. Pianul de altădată a dispărut, sau a fost dus în altă parte; fotoliile tapițate în catifea de culoarea vișinei au fost înlocuite cu scaunele de conferință, achiziționate printr-un program european.
Dar parcă zidurile tot murmurau acordurile Sârbei pe loc, iar spațiul părea înnobilat de urmele adolescenților transfigurați de bucuria muzicii... noi, cei de altădată... și mai ales, umbra lui Oanță, cu talentul și sufletul lui bun, plutind printre noi pentru veșnicie...
Iar duminică seara, când eram deja epuizată după două zile de curs intensiv și mă întrebam dacă voi mai rezista încă unei probe de foc, nu puteam lipsi de la întâlnirea cu colegii de liceu. De fapt, ne întâlnim în fiecare an, uneori chiar de mai multe ori - e demult o tradiție - dar din cinci în cinci ani, întâlnirile sunt mai speciale, ca pentru a sublinia valoarea unui nou moment aniversar.
Tema de fundal a acestei întâlniri a fost Flower Power. Dacă spui unui tânăr, astăzi, așa ceva, habar nu are ce înseamnă. Pentru noi, în liceu, era un crez de viață. Cu vreo 15 ani întârziere față de momentul de maximă anvergură la punctul de origine, în America, niște liceeni din București (marca Rosetti!) savurau și ei atmosfera hippy într-o sublimă atmosferă de toleranță din partea profesorilor. Sau măcar a unei părți dintre ei. Așa am auzit pentru prima dată cântecele lui Cohen, Dylan și Janis Joplin, cântate la chitară de o liceeană cu funde împletite în păr; așa am descoperit rebela din mine și faptul că nimic nu te poate înfrânge dacă știi să ții mereu spatele drept și fruntea sus.
Mi-am cumpărat o fustă și o bluză hippy pentru această ocazie - dar era prea frig ca să risc să le port, așa că am preferat pantaloni și o bluză cu mâneci (dar tot cu ceva zorzoane, ca să fie totuși în ton). Mi-am regăsit foștii colegi într-o atmosferă boemă dulce și caldă, gata de țopăială pe ritmuri de Led Zeppelin sau Rolling Stones.
Un coleg de-al nostru spunea că abia acum începe să realizeze faptul că, totuși, vremea liceului s-a terminat. Să spun iar ce spunea Moțu? Nu, nu, sfârșitul nu-i aici...
Vremea liceului te formează pentru ceea ce vei fi mai departe. Este trecutul care îți scrie, zi de zi, viitorul. Iar noi, Rosettiștii pe care și liceenii de azi îi privesc cu uimire admirativă, nu ne vom schimba niciodată, indiferent de numărul anilor pe care îi vom purta pe umeri.
O generație nebună... de la aula universitară românească și până în Silicon Valley, lumea e plină de urmele noastre purtătoare de viață. Și faptul că apelul la reuniune nu are nevoie de repetări și că el aduce, îndată, înapoi întreaga gașcă de nebuni de altădată (de oriunde s-ar afla)- și pe profesorii lor, deopotrivă, înseamnă că tinerețea de atunci și prospețimea gândului rămâne, la fel, în fiecare dintre noi.
Iar amintirile sunt doar un punct de plecare pentru viitorul bătrânilor liceeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu