Budapest, not Bucharest...

... cu alte cuvinte, Bucureștiul nu este Budapesta. Românul verde se simte jignit de această confuzie care a făcut epocă, încă de pe vremea când americanii jucau tenis la București, cu Cupa Davis pe masă, împotriva lui Năstase și Țiriac. Vai - cum e posibil să nu știe lumea despre București?!? Inculții!!!
O prostie. Fiecare individ - și cu atât mai mult fiecare popor - are o bază culturală sau informativă limitată și nu poți acuza pe nimeni că nu știe ceva ce nu reprezintă o informație utilă pentru fiecare zi. Dacă ai întreba un român, de exemplu, ce capitală are Slovenia... mă tem că rata răspunsurilor corecte ar fi dezastruoasă. Și Slovenia este la doi pași, nu la mii de km distanță...

De data asta sufăr sincer că Bucureștiul nu e Budapesta. În ultima săptămână, Dalai Lama a început un periplu prin țări din Europa de Est (Ungaria și acum Polonia) unde s-a întâlnit cu vârfurile culturale și cu reprezentanți ai mediului universitar. Apoi, cu oamenii simpli. Inițial, era vorba să vină și la București (știam asta de pe la începutul lui 2010) - dar ulterior a renunțat, din dorința de a nu "afecta mediul cultural" de la noi. Da, probabil că popii activiști cu fundamentalismul lor ortodox și-au făcut din nou datoria. Ce ne trebuie nouă să vină și ăsta pe aici? Să ne amețească babele pe care abia-abia le-am convins să facă temenele și să bage bani la cutia milei, după ce se târăsc prin noroaie după ce "se bagă moaște"?!?
Atunci, în primăvară, când am aflat că nu mai vine în România - după ce îmi făcusem iluzii că voi avea bucuria și șansa de a împărți aceeași bucată de pământ cu un om sfânt care înțelege viața dincolo de preceptele dogmatice atât de limitative - am scris prima parte din Înțeleptul, dedicată chiar lui.

La Budapesta, țară tot creștină, Dalai Lama a fost primit cu respectul cuvenit. A primit titlul de cetățean de onoare al orașului. Ungurii nu sunt lași ca să folosească pretexte politice (vezi-doamne relația cu China) ca să scape de problemele de conștiință și eventualele dureri de cap. Românii, în schimb, s-au fofilat - o nouă dovadă a gradului de penibil la care am ajuns.

Nu - Bucureștiul nu e Budapesta. Nu avem curajul, ambiția, respectul pentru muncă, pentru istorie, pentru valori, pentru oameni pe care îl demonstrează, zi de zi, vecinii noștri. Dar la aroganță nu ne întrece nimeni. Mai demult, spuneam unor prieteni că noi, românii, suferim de două manii care se bat cap în cap, dar a căror sumă este un dezastru: mania grandorii (vezi, printre altele, protocronismul uneori agresiv, la modă, din timp în timp, printre cercetători dealtfel respectabili, dar mai ales așa, după ureche, printre oamenii obișnuiți și care caută cu disperare ceva de care să poată fi mândri) și mania persecuției. Cu alte cuvinte: noi suntem la originea civilizației; noi am fost creștini înainte de a fi români; noi ... noi... noi... Și, la polul opus: dar de ce nu ne recunoaște lumea drepturile și întâietatea?!? de ce nu ne place nimeni?!?

În ultima vreme cred că par un critic de dragul criticii, de parcă aș căuta doar punctele negre ale contemporanilor mei. Nu este chiar așa. Dar, cu calitățile pe care încă le mai avem, am putea, într-adevăr, să realizăm atât de multe; ne-am învățat, însă, să fim superficiali, comozi, să privim de sus pe oricine, să mințim, să ne lăcomim, să dăm întotdeauna vina pe alții pentru ce ni se întâmplă, să ne ascundem după munți de gunoaie morale și, în general, să ne mulțumim cu puțin.

Poate că, dacă vom ști să scăpăm de toate astea, vom reuși să facem în așa fel încât Bucureștiul să devină, cu adevărat, București și Dalai Lama, sau puținii alții asemenea lui să se simtă onorați că ajung aici.
Altfel, ne vor ocoli mereu, iar noi ne vom afunda și mai adânc, în lipsă de repere morale cu valoare de universalitate.