Un meci de gală

Arenele BNR, 22 septembrie, pe la ora 7 și ceva, spre seară. Am ajuns mai repede, cu gandul să îmi trag sufletul și să mă plimb puțin pe aleile complexului unde, copil fiind, am învățat să joc tenis. Să mă plimb, să fumez o țigară și să mă relaxez în așteptarea marelui meci demonstrativ.
Confruntarea cu realitatea: o coadă pe trei rânduri, la intrare. Lume de toate felurile - oameni veseli, unii cu copiii în brațe, alții sărutându-și iubita/iubitul. Ne mișcăm încet - dar nimeni nu protestează. Normal - aici nu se joacă fotbal. Suntem lângă un templu al tenisului.
În sfârșit, am intrat. Pe aleea ce duce spre terenul central, panouri mari ne reamintesc că suntem în săptămâna românească a tenisului.

În apropiere, în zona presei, alte grupuri vesele: tocmai s-a terminat conferința de presă a celor patru vedete (Ilie Năstase, Mats Wilander, Henry Leconte și, last but not least, Mansur Bahrami) și amatori de autografe sunt mulți. Dacă aș avea la mine un carnețel, ceva, aș sta și eu. Mai am un autograf de la Ilie Năstase, din vremea când eu abia începeam să cresc, iar el juca pentru Cupa Davis la București. Mi-ar plăcea să-l întreb pe Mats de ce nu îl place pe Nadal. Și de ce toate pronosticurile lui de la US Open 2010 au fost ratate. Iar Bahrami... magicianul mingilor de tenis... niciun show n-ar fi complet fără el...
Interesant meci ni se pregătește. Patru caractere total diferite: un geniu aiurit (Năstase), un francez cam fițos, dar cu talent (Leconte), un magician (Bahrami) și seriozitatea întruchipată (Wilander). Probabil că Năstase va juca în echipă cu Bahrami, așa cum au mai făcut-o și altădată. Vai - Wilander cu Leconte?!?

Mă strecor în corpul G și încerc să-mi găsesc un loc cât mai aproape de teren. Rândul 16. Merge și așa - la urma urmelor, și alții au venit devreme, cu același gând în minte. Mă uit în jur - mulți tineri - și simt din nou o rază de speranță: dacă sunt atâția tineri care se bucură de atmosfera nepoluată de la un meci de tenis, poate că într-o zi, nici la alte sporturi nu se vor mai urla înjurături... De la stația audio a complexului se aude muzică. Îți vine să sari de pe scaun și să începi să dansezi - dar nu, nu este concertul Led Zep. Și nici de Queen nu poate fi vorba...
S-a întunecat de-a binelea, dar terenul este bine luminat de reflectoare. Păcat că nu se mai joacă meciuri în nocturnă, ca prin anii 90. În acele vremuri tribunele erau pline ochi, de luni până duminică... și jucau Moya, Muster, Schaller... Seara, pe drumul de întoarcere spre stația de mașină, aveai impresia că lumea merge la manifestație... Acum, abia te poți strecura, la intrare, printre zecile de SUV-uri, mașini cu pretenții sosite ca la expoziție - una mai tare în stradă, decât în interiorul complexului...

Începe meciul. Surpriză: Năstase nu joacă în echipă cu Bahrami, ci cu Wilander. Cald-rece, alb și negru, combinație a contrariilor cum nici că se putea mai adevărată. Până să se adapteze Mats la nebuniile celorlalți, a și trecut un set... Leconte forțează puțin nota, face niște gesturi mai "tari" - Ilie îi ține isonul cu două vorbe cu subînțeles... Îi traduce cineva și lui Mats? Și dacă da, suedezul controlat din el înțelege?!?
În rest, nu trebuie decât să te abandonezi schimburilor nebunești de mingi, pe nerăsuflate, ca într-un dans al dervișilor care te amețește, te cuprinde, te copleșește, te face să simți că trăiești cu adevărat...

S-a terminat prea repede. Ca să nu mai repete întâmplările din alți ani, orgoliosul Nasty și ambițiosul Wilander au vrut să câștige în doar două seturi. Noi, cei din jurul lor, am fi vrut mai mult - măcar tie-break-ul suplimentar. Zece minute în plus. Râsetele, aplauzele, entuziasmul tribunelor au ajuns, pentru o oră și jumătate, la paroxism. Poate că și locatarii vilelor din jur au simțit căldura și energia transmisă dinspre terenul central. Poate au uitat de gustarea de seară și s-au repezit afară, în speranța de a mai găsi un bilet în plus.

Nicio șansă. Am auzit vorbind doi tineri, ajunși cu ceva întârziere, căci coada se lungise către ora de începere a meciului, șoptind îngrijorați că se temeau să nu mai găsească locuri. Și ce dacă? Puteam sta și pe trepte, i-a zâmbit fata strângându-și geaca de piele mai aproape de corp. Și spectatorii continuau să vină...

Gata, s-a terminat. Păcat că n-am putut să mă apropii de jucători. Înconjurați de reporteri ad-hoc, dădeau scurte interviuri, strângând la piept medaliile primite de la sponsorul evenimentului. Fuseseră ovaționați de mii de oameni, în picioare, prelung. Și meritau. Păcat că anul trecut nu am putut veni. Invitat a fost chiar Thomas Muster - eroul meu, în tenis, dintotdeauna.

O seară de vis. O seară normală în București. Ca și cum orașul ar fi fost altul decât cel de dimineață, când șiruri de manifestanți blocau centrul orașului, forțați de foame și disperare să iasă în stradă și să ceară socoteală unui guvern surd și unui președinte paranoic.
Pentru cei care erau prea tineri cu vreo 10-15 ani în urmă, trebuie să spun că așa arătau serile bucureștene după revoluție. Pline de entuziasm și speranță, ca și cum habar nu am fi avut ce urma să vină. Iar turneul de tenis era unul dintre evenimentele pe care nu puteai să le ratezi.

Am găsit cu greu un taxi și m-am îndreptat iar spre casă. Străzile liniștite - prea liniștite - te fac să ridici din sprâncene a mirare: o seară caldă de final de septembrie, când bucureștenii preferă să stea în casă în loc să guste spectacolul pasiunii.
Chiar și cafenelele din Dorobanți par mai pustii. Domnișoarele cu poșete și pantofi de firmă încep să simtă și ele criza. Pe la periferie, niște pensionari altădată idealiști își numără mărunțișul din portofel, ca să vadă dacă au destui bani de pâine pentru a doua zi.

Ajunsă acasă, în fața calculatorului, încerc să găsesc relatări despre evenimentul de aseară (acum este deja noapte...). Cu greu, găsesc un blog cu poze și câteva fragmente video prea scurte. În rest, puțini oameni de presă au dat importanță serii magice de tenis: erau prea ocupați cu criza. Dintr-o dată îmi dau seama ce mi-a lipsit cu câteva ore în urmă: aparatul de fotografiat.

Momentele frumoase nu sunt prea dese în ultima vreme, dar tocmai de aceea trebuie savurate din plin. Altfel uiți că exiști și devii un fel de robot pierdut în uitare. Unde e romantismul de altădată? Unchiul meu, Traian, mergea la piață și prefera să mai taie cîte ceva de pe lista dată de mătușa mea, însă niciodată nu se întorcea acasă fără un buchet de flori. Iar tata mergea pe stradă ținând-o pe mama de mână... Luna de pe cer dacă mi-o ceri, spunea el, mă duc să ți-o aduc...

Un meci de tenis, o picătură într-un ocean. Dar merită.