Caru cu Bere

Daca iti doresti o seara placuta cu prietenii dupa sapte saptamani de cursuri "crash" atunci Caru cu Bere este si aproape, si placut - cel putin pana spre ora 9, cand se aglomereaza prea tare si incep seriile de muzici populare (la urma urmelor, ele reprezinta foarte bine specificul locului, nu e vina nimanui ca pe mine nu ma amuza...).
M-am documentat pe net, ca sa aflu mai multe despre istoria locului. Acolo fiind, si privind vrand-nevrand "picturile" foarte naive de pe peretii partial lambrisati, m-am intrebat cum arata odinioara. Si am gasit cateva lucruri interesante.
Mai intai, anul mutarii in actualul local - 1889. De o varsta cu Atheneul roman. Doua extreme ale Bucurestiului de altadata. Pe de o parte, cultura de elita; de cealalta, cultura vesela, pamanteana si usor desueta a omului de lume, para-social. Cosbuc, Goga, Caragiale, Iancu Brezianu se amestecau printre oamenii simpli, la o bere fara pretentii si o portie din celebrii - se pare - crenwursti cu hrean de inspiratie germanica.
Crama - unde am stat noi - e negata de numele unui anume Mos Ghita, pivnicer, a carui statuie strajuieste balustrada care coboara spre aceasta parte a localului. Se pare ca picturile originale, alaturi de vitralii si balustradele sculptate, faceau parte din "atmosfera" originala. Oare cum erau picturile originale? Cine le-a pictat? Cele de acum sigur nu se potrivesc, nici cu vitraliile, nici cu balustradele - dar, la urma urmelor, e greu sa mai gasesti un Grigorescu in zilele noastre...
Se pare ca, in vremea dintre cele doua razboaie mondiale, amprenta Ardealului era foarte puternica, proprietarul fiind un oarecare Mircea din Medias. Poate de asta erau atrasi spre locul acesta atatia oameni de cultura de dincolo de Carpati.
Cat despre Caru cu Bere de astazi, e ingrijit, cu chelneri amabili (l-am filmat cateva clipe pe Ionut, cel care ne-a servit - un tip simpatic, amabil si foarte rabdator cu alegerile noastre...).
Dar atmosfera este creata in primul rand de cei cu care imparti placerea unei seri in oras. Noi am fost 14: grupa mea de 12, o fosta colega de-a mea de liceu si cu mine. Cu un buchet mare de trandafiri galben-rozalii pe care, mai apoi, l-am "imortalizat" acasa, intr-o fotografie.
Daca intalnirea ar fi avut loc, sa zicem, dupa o saptamana sau doua de la inceperea cursurilor, poate ca nu ar fi fost la fel. Era inca perioada de tatonare, de adaptare, in care cu totii incercam sa punem cumva in ecuatie orele de munca de dimineata cu oboseala suprema din serile de curs. Sfarsitul era foarte departe si putini aveau, cred eu, certitudinea ca stiu unde se va ajunge.
Dar asa, ramane o seara frumoasa dintr-un sfarsit de iulie si speranta mea ca ei vor ramane prieteni. Si ca, eventual, din cand in cand, isi vor aduce aminte si de mine.

o zi linistita...

Dupa cateva saptamani de cosmar, impartite intre facultate (dimineata) si programul PHARE (dupa-masa), dupa crize de oboseala si crize de melancolie (Campia Libertatii de la Blaj, 1977, Cenaclul Flacara, Dona-Dona...) azi, in sfarsit, o zi linistita. Nu ca s-ar fi terminat toate (programul mai dureaza doua saptamani) ci, pur si simplu, m-am trezit cu sufletul linistit si mi-am continuat ziua la fel.
Dupa editia de colectie Dan Andrei Aldea (de care am vorbit deja)acum doua zile a urmat si Socaciu, tot la Jurnalul National. Rand pe rand se perinda amintiri bune si rele, intrebari si neraspunsuri. Intr-un cuvant, acea perioada din studentie de care imi amintesc cu bucurie - dar cat mai rar cu putinta. O viata ca o pagina de carte - dar ramasa in urma si acoperita de alte pagini, mai recente, chiar daca nu intotdeauna la fel de frumoase ca aceea.
Epistolarul cu Renata continua. Ne scriem mai rar in ultima vreme, dar putinul acela ramane.
Nu mai stiu ce sa criu. Afara se aud "mitocanii de Dorobanti", vorba lui Badea, pe care eu as schimba-o cu "mitocanii cu vise de Dorobanti". Racnesc prin geamurile de SUV-uri, larg deschise, doar-doar se lipeste faima locului de ei. Ce faima? E o strada oarecare, nici macar bulevard, blestemata altadata, pe cand trecea Ceausescu pe aici, iar acum de invidiosii carora nu le plac cafenelele. La urma urmelor, cafeneaua e un loc de socializare si de comunicare. Ma uit la mine si la prietenii mei: suntem ocupati 30 de ore din 24, asa ca, de multe ori, de vizite (ca "pe vremuri") nici nu poate fi vorba. Si atunci, o cafea in oras este "timp furat" pentru suflet. Sigur, motivatia poate fi si alta - depinde de om. Dar de ce sa imi pese de niste paria a caror singura "calitate" este ca au bani? Cu slapii lor si ghiulurile kitsch se viseaza "rezidenti" de Dorobanti. Dar raman mereu in fata usii.

despre muzica

O bucurie neasteptata intr-o Romanie din ce in ce mai sumbra: un CD de colectie cu Dan Andrei Aldea, editat de Jurnalul National. Nu e mult de cand vorbeam cu Doina despre el, despre serile petrecute la ei, cu un pahar de vin (in vremea in care ma chinuiam si eu sa imi umezesc putin buzele in licoare, ca sa nu "ies din schema", pana cand am decis ca am dreptul sa spun sus si tare ca mie nu imi place vinul - si am trecut pe cafea), cu Motzu, cu Maria, cu Dana - foarte mica si foarte vesela, mic titirez magic ratacind printre "oamenii mari"... O lume care revine in viata mea din cand in cand, ca dinspre un somn cu vise, dintr-o vreme in care traiam intens fiecare clipa, vorbeam putin si respiram mult, muzica, lumina, filosofie, muzica si iar muzica...
In ultimii doi-trei ani m-a readus acolo, de fiecare data, cate un soc existential, cate o stire despre unul, altul din cei care au hotarat ca nu mai e loc pentru ei pe lumea asta si ca pleaca in alte zari, sa mai caute acel ceva care sa-i implineasca. Motzu... Stefan Iordache... De data asta, s-a intamplat altfel: un ziar romanesc mi-a adus viata si muzica buna.
Imi amintesc de o seara de prin '74, parca - inca nu ii cunosteam, nici pe Sfincsi, nici pe Phoenicsi - cand tremuram de nerabdare pe o vreme cainoasa, pe scarile de la Sala Palatului, asteptand "sa intre Phoenix". Era vremea celor inghesuiti "in deschidere" - si cui sa-i pese de altcineva decat de Andrii Popa?!? Brusc, acordurile de chitara dinspre sala m-au readus la realitate si am pornit spre ele, hipnotic, uitand de ce trebuia sa urmeze peste doar cateva minute. Am fugit sa prind firul acela de cantec, vocea aceea stranie care te sfasia si te intregea totodata - si am descoperit pe scena trei baieti de care nu auzisem, dar care cantau dumnezeieste... Cine sunt ei? am intrebat. Sfinx ii cheama...
Dan Andrei Aldea a decis sa renunte la cetatenia romana. La aproape 60 de ani, e poate prea tarziu pentru o purificare totala. E prea tarziu pentru a constata ca nu avea rost sa isi mai faca sperante pentru o tara in care maneaua guverneaza. In politica si in muzica deopotriva.
Dan Andrei Aldea este ecoul copilariei multora dintre noi, cei care am trait bucuria muzicii profunde si adevarate intr-o Romanie cufundata in intuneric. Iti multumesc, minunat menestrel, ca existi si ca traiesti si acum prin muzica. Vorbele grele ale unor carcotasi imberbi si fandositi dor dar trec, muzica ta ramane in sufletul nostru. Cetatenia nu mai conteaza de mult, tara ta este si va fi mereu muzica. Multumesc pentru aceasta bucurie si pentru cateva seri de demult, alaturi de muzica ta si de cativa colegi din SONG.

Ciclism fara RN si RB

Anul acesta ne-am luat ramas bun de la Radu Naum si de la Radu Banciu, caci au renuntat la Eurosport pentru alte proiecte. Eram multi cei care, probabil, ne intrebam cum va fi Turul Frantei intr-o noua formula. Mai bine? Mai rau?

Asa ca, iulie fiind, m-am asezat tacticos in fotoliu, cu cafeaua si tigara pe aproape, asteptand. Noii comentatori: Andrei Comsa si Emanuel Terzian, plus Alex, omul care “vine cu stiri interesante” preluate de pe Internet.

Puncte bune: comentariu amuzant, argumente pro si contra pe teme de ciclism, ceva pasiune in comentariu, mai ales in partea finala a etapelor, la sprint, replici care rareori raman fara raspuns si anuntarea in prealabil a multor informatii ce urmeaza sa vina.

Puncte mai putin bune: e nevoie de cel putin trei oameni (plus un invitat deja anuntat, fost campion la ciclism) ca sa acopere macar o parte din spatiul marcat de personalitatea celor doi Radu.

Comentarii negative primeau si ei (nu de la mine): exista intotdeauna indivizi care, frustrati de propria lor mediocritate, scriu mesaje de e-mail criticandu-i pe altii, sperand sa-i traga in noroiul in care colcaie prea singuri. Mediocritatile nu se iubesc, dar se unesc usor. Vezi Romania de astazi – si de maine, probabil, regretabil, dar fapt implinit.

Parfumul calatoriilor franceze cu comentariul graseiat (natural) al lui Radu Banciu, cu idealismul mereu infrant al lui Radu Naum, cu greselile lor (inerente) si poticnelile umane pana la urma – toate astea sunt greu de uitat, pentru cei care asteptau cu sufletul la gura un nou Tour comentat de ei. Poate doar ca sa-i critice. Poate ca sa puna capul pe perna, bucurandu-se de un somnifer neasteptat, ca de un rasfat aparut fara veste. Poate ca sa se umple de energia lor, de bucuria lor, sportiva si nu numai, de mirarea si revolta lor la fiecare anunt despre dopaj. Poate ca sa isi scrie gandurile pe e-mail, dintr-o nevoie de comunicare neimplinita altfel.

Comentatorii de astazi incearca sa reinvie aceasta legatura. Inca nu au reusit, dar efortul lor este meritoriu. Cu toate greselile, inerent umane, ale celor care nu se definesc drept dictionare umblatoare, ci oameni care isi cultiva dorinta de informare dintr-o pasiune simpla, reala, curata si supusa greselii.

Poate ca maine va fi mai bine. Sau la anul. Deocamdata, asteptam – si ne bucuram de excursia obisnuita de iulie, cu bunele si relele ei. Cu Armstrong, Contador, Evans, Sastre si novicii – lupii tineri – care incearca sa isi gaseasca un loc in aceasta ume a ciclismului, in care pasiunea si dorinta de depasire a propriilor limite se impleteste, din pacate, cu doping-ul. Pentru faima. Pentru cele 15 minute de celebritate decretate de Andy Warhol. Sau, mai simplu, pentru bani.

Cristina Haulica

Sunt foarte putini profesorii din facultate pe care sa mi-i reamintesc cu drag. Ce-i drept, facultatea a fost adeseori, pentru mine, pe planul doi: cantam, ma implicasem in tot felul de activitati culturale care imi umpleau sufletul si ma implineau suficient pentru a mai da atentie si unei diplome oarecare. La sfarsitul primului an la Engleza am fost chiar la un pas sa renunt, pentru ca ma plictiseam si adunam dezamagiri. Intrasem la facultate plina de entuziasm, de vise si idealuri, ca orice tanar la 18 ani; acolo am constatat ca imi pierd vremea cu lucruri inutile (socialism stiintific, de exemplu, sau pomisorii gramaticii chomskiene) si ca risc sa uit tot ceea ce invatasem cu pasiune de la Mircea Tatos si Radu Surdulescu, in liceu.
Daca sunt om adevarat si sunt ceea ce sunt azi, este datorita lor si nu ca rezultat al facultatii. Mircea Tatos si Radu Surdulescu m-au invatat sa raman mereu cu fruntea sus si spatele drept si sa nu existe niciodata ceva de care sa imi fie rusine in viata. Drept urmare, dorm si in zilele noastre foarte linistita in fiecare noapte. Iar cand ma gandesc la fostii profesori, ma gandesc in primul rand la ei.
Si la Cristina Haulica. O aparitie fragila, delicata; inteligenta si puternica. Un profesor iubit de studenti. De toti. Dintre profesorii de la spaniola, mi-au ramas in suflet trei: in ordinea inversa a varstei, Andrei Ionescu, Cristina Haulica si Victor Ivanovici. Dar poate Cristina mai mult decat ceilalti doi. Era un model de om de cultura profund si discret. Fara aroganta zgomotoasa a mediocritatilor de care te loveai la tot pasul. Fara obsesia puterii si functiei. Doar cu o mare dragoste de profesie si de studenti. Gata sa ne invete tot ce stia. Considerandu-ne egalii ei si dezvaluind pentru noi tainele culturii.
Ultima data o vazusem prin 1995 sau '96, pe fuga, la o sustinere de doctorat. Am revazut-o in seara asta, impreuna cu sotul ei, Dan Haulica - oare generatiile tinere de azi mai stiu cine sunt ei? - la o cina intre prieteni, la COS. Cat inca mai exista acel loc, inainte sa fie furat de falsi mostenitori gata sa unga vreun oficial nemernic si nevolnic, dar lacom de averi nemeritate.
Cristina Haulica se potriveste perfect atmoseferei (inca) boieresti din sala de sah de la COS. Am stat de vorba indelung, plutind diafan, pe o raza de lumina care m-a facut sa ma simt din nou foarte tanara. Ne-am ascultat si ne-am auzit, ignorand cu desavarsire trilurile oribile ale unei diseuse care se chinuia de zor intr-o sala alaturata, incercand sa distreze niste nuntasi burtosi cu gusturi indoielnice.
Sunt cativa oameni in aceasta lume - si dincolo de ea - datorita carora voi fi intotdeauna foarte tanara.
Astazi voiam sa scriu despre putere si favoriti. Intalnirea cu Cristina Haulica m-a facut sa ma razgandesc. Lumea josnica si parvenitii de care ne ciocnnim in fiecare zi pot sa mai astepte. Poate nici nu merita sa vorbesc despre ei. Un singur om poate face seara sa devina mai frumoasa si norii sa dispara, iar eu am avut aceasta sansa acum.
Si pentru asta ii multumesc.