Sunt foarte putini profesorii din facultate pe care sa mi-i reamintesc cu drag. Ce-i drept, facultatea a fost adeseori, pentru mine, pe planul doi: cantam, ma implicasem in tot felul de activitati culturale care imi umpleau sufletul si ma implineau suficient pentru a mai da atentie si unei diplome oarecare. La sfarsitul primului an la Engleza am fost chiar la un pas sa renunt, pentru ca ma plictiseam si adunam dezamagiri. Intrasem la facultate plina de entuziasm, de vise si idealuri, ca orice tanar la 18 ani; acolo am constatat ca imi pierd vremea cu lucruri inutile (socialism stiintific, de exemplu, sau pomisorii gramaticii chomskiene) si ca risc sa uit tot ceea ce invatasem cu pasiune de la Mircea Tatos si Radu Surdulescu, in liceu.
Daca sunt om adevarat si sunt ceea ce sunt azi, este datorita lor si nu ca rezultat al facultatii. Mircea Tatos si Radu Surdulescu m-au invatat sa raman mereu cu fruntea sus si spatele drept si sa nu existe niciodata ceva de care sa imi fie rusine in viata. Drept urmare, dorm si in zilele noastre foarte linistita in fiecare noapte. Iar cand ma gandesc la fostii profesori, ma gandesc in primul rand la ei.
Si la Cristina Haulica. O aparitie fragila, delicata; inteligenta si puternica. Un profesor iubit de studenti. De toti. Dintre profesorii de la spaniola, mi-au ramas in suflet trei: in ordinea inversa a varstei, Andrei Ionescu, Cristina Haulica si Victor Ivanovici. Dar poate Cristina mai mult decat ceilalti doi. Era un model de om de cultura profund si discret. Fara aroganta zgomotoasa a mediocritatilor de care te loveai la tot pasul. Fara obsesia puterii si functiei. Doar cu o mare dragoste de profesie si de studenti. Gata sa ne invete tot ce stia. Considerandu-ne egalii ei si dezvaluind pentru noi tainele culturii.
Ultima data o vazusem prin 1995 sau '96, pe fuga, la o sustinere de doctorat. Am revazut-o in seara asta, impreuna cu sotul ei, Dan Haulica - oare generatiile tinere de azi mai stiu cine sunt ei? - la o cina intre prieteni, la COS. Cat inca mai exista acel loc, inainte sa fie furat de falsi mostenitori gata sa unga vreun oficial nemernic si nevolnic, dar lacom de averi nemeritate.
Cristina Haulica se potriveste perfect atmoseferei (inca) boieresti din sala de sah de la COS. Am stat de vorba indelung, plutind diafan, pe o raza de lumina care m-a facut sa ma simt din nou foarte tanara. Ne-am ascultat si ne-am auzit, ignorand cu desavarsire trilurile oribile ale unei diseuse care se chinuia de zor intr-o sala alaturata, incercand sa distreze niste nuntasi burtosi cu gusturi indoielnice.
Sunt cativa oameni in aceasta lume - si dincolo de ea - datorita carora voi fi intotdeauna foarte tanara.
Astazi voiam sa scriu despre putere si favoriti. Intalnirea cu Cristina Haulica m-a facut sa ma razgandesc. Lumea josnica si parvenitii de care ne ciocnnim in fiecare zi pot sa mai astepte. Poate nici nu merita sa vorbesc despre ei. Un singur om poate face seara sa devina mai frumoasa si norii sa dispara, iar eu am avut aceasta sansa acum.
Si pentru asta ii multumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu