Caru cu Bere

Daca iti doresti o seara placuta cu prietenii dupa sapte saptamani de cursuri "crash" atunci Caru cu Bere este si aproape, si placut - cel putin pana spre ora 9, cand se aglomereaza prea tare si incep seriile de muzici populare (la urma urmelor, ele reprezinta foarte bine specificul locului, nu e vina nimanui ca pe mine nu ma amuza...).
M-am documentat pe net, ca sa aflu mai multe despre istoria locului. Acolo fiind, si privind vrand-nevrand "picturile" foarte naive de pe peretii partial lambrisati, m-am intrebat cum arata odinioara. Si am gasit cateva lucruri interesante.
Mai intai, anul mutarii in actualul local - 1889. De o varsta cu Atheneul roman. Doua extreme ale Bucurestiului de altadata. Pe de o parte, cultura de elita; de cealalta, cultura vesela, pamanteana si usor desueta a omului de lume, para-social. Cosbuc, Goga, Caragiale, Iancu Brezianu se amestecau printre oamenii simpli, la o bere fara pretentii si o portie din celebrii - se pare - crenwursti cu hrean de inspiratie germanica.
Crama - unde am stat noi - e negata de numele unui anume Mos Ghita, pivnicer, a carui statuie strajuieste balustrada care coboara spre aceasta parte a localului. Se pare ca picturile originale, alaturi de vitralii si balustradele sculptate, faceau parte din "atmosfera" originala. Oare cum erau picturile originale? Cine le-a pictat? Cele de acum sigur nu se potrivesc, nici cu vitraliile, nici cu balustradele - dar, la urma urmelor, e greu sa mai gasesti un Grigorescu in zilele noastre...
Se pare ca, in vremea dintre cele doua razboaie mondiale, amprenta Ardealului era foarte puternica, proprietarul fiind un oarecare Mircea din Medias. Poate de asta erau atrasi spre locul acesta atatia oameni de cultura de dincolo de Carpati.
Cat despre Caru cu Bere de astazi, e ingrijit, cu chelneri amabili (l-am filmat cateva clipe pe Ionut, cel care ne-a servit - un tip simpatic, amabil si foarte rabdator cu alegerile noastre...).
Dar atmosfera este creata in primul rand de cei cu care imparti placerea unei seri in oras. Noi am fost 14: grupa mea de 12, o fosta colega de-a mea de liceu si cu mine. Cu un buchet mare de trandafiri galben-rozalii pe care, mai apoi, l-am "imortalizat" acasa, intr-o fotografie.
Daca intalnirea ar fi avut loc, sa zicem, dupa o saptamana sau doua de la inceperea cursurilor, poate ca nu ar fi fost la fel. Era inca perioada de tatonare, de adaptare, in care cu totii incercam sa punem cumva in ecuatie orele de munca de dimineata cu oboseala suprema din serile de curs. Sfarsitul era foarte departe si putini aveau, cred eu, certitudinea ca stiu unde se va ajunge.
Dar asa, ramane o seara frumoasa dintr-un sfarsit de iulie si speranta mea ca ei vor ramane prieteni. Si ca, eventual, din cand in cand, isi vor aduce aminte si de mine.