Dupa cateva saptamani de cosmar, impartite intre facultate (dimineata) si programul PHARE (dupa-masa), dupa crize de oboseala si crize de melancolie (Campia Libertatii de la Blaj, 1977, Cenaclul Flacara, Dona-Dona...) azi, in sfarsit, o zi linistita. Nu ca s-ar fi terminat toate (programul mai dureaza doua saptamani) ci, pur si simplu, m-am trezit cu sufletul linistit si mi-am continuat ziua la fel.
Dupa editia de colectie Dan Andrei Aldea (de care am vorbit deja)acum doua zile a urmat si Socaciu, tot la Jurnalul National. Rand pe rand se perinda amintiri bune si rele, intrebari si neraspunsuri. Intr-un cuvant, acea perioada din studentie de care imi amintesc cu bucurie - dar cat mai rar cu putinta. O viata ca o pagina de carte - dar ramasa in urma si acoperita de alte pagini, mai recente, chiar daca nu intotdeauna la fel de frumoase ca aceea.
Epistolarul cu Renata continua. Ne scriem mai rar in ultima vreme, dar putinul acela ramane.
Nu mai stiu ce sa criu. Afara se aud "mitocanii de Dorobanti", vorba lui Badea, pe care eu as schimba-o cu "mitocanii cu vise de Dorobanti". Racnesc prin geamurile de SUV-uri, larg deschise, doar-doar se lipeste faima locului de ei. Ce faima? E o strada oarecare, nici macar bulevard, blestemata altadata, pe cand trecea Ceausescu pe aici, iar acum de invidiosii carora nu le plac cafenelele. La urma urmelor, cafeneaua e un loc de socializare si de comunicare. Ma uit la mine si la prietenii mei: suntem ocupati 30 de ore din 24, asa ca, de multe ori, de vizite (ca "pe vremuri") nici nu poate fi vorba. Si atunci, o cafea in oras este "timp furat" pentru suflet. Sigur, motivatia poate fi si alta - depinde de om. Dar de ce sa imi pese de niste paria a caror singura "calitate" este ca au bani? Cu slapii lor si ghiulurile kitsch se viseaza "rezidenti" de Dorobanti. Dar raman mereu in fata usii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu