Ziua de ieri

Se spune că, la sfârşitul unui an, e bine să faci bilanţul – ce ai realizat, ce ai ratat, ce ai învăţat, ce ai uitat...
Anul meu a fost greu. Trezirea din amorţeala în care m-a lăsat pierderea mamei, cu tot cu regretele pentru ceea ce ar fi putut să fie; încercarea de a relua totul de la început şi teama că nu voi reuşi; chinul prin care am trecut de fiecare dată când trebuia să merg la cimitir – niciodată singură – ca să duc la bun sfârşit ceea ce „trebuie” făcut pentru cei plecaţi... şi uitarea de sine, forţată, ori de câte ori era nevoie să redevin un „animal social”...
Cam pe atunci am scris versurile de mai jos. Un început de poezie – o răbufnire a durerii, o teamă de prezent şi de viitorul care nu mai poate semăna niciodată cu ceea ce am trăit înainte.

Sunt umbra a ceea ce am fost,
Sunt amintirea a ce puteam să fiu;
Oare întrebările au venit prea devreme
Sau răspunsurile – prea târziu ?

Noaptea mă alungă departe,
Ziua mă cheamă iar,
Sufletul s-a pierdut printre valuri -
O lacrimă arsă pe jar...

Am avut un nume şi un vers,
Le-am ştiut cândva pe de rost,
Frânturi de timp ce parcă sună fals
Picuri de rouă peste trupul mut,
Venind de dincolo de gând,
Şoptind...

Apoi m-am oprit. Poezia asta nu a mai ajuns la final. Suna adevărat – şi totuşi fals, sau poate incomplet. O tânguire necesară, un fel de exorcizare, o încercare de a alunga umbrele pentru a o lua de la început.
Aşa că am tăcut – şi am aşteptat. Să se usuce lacrimile care veneau nechemate, să găsesc răspunsurile la această stare nouă pe care nu o mai simţisem până atunci.

Într-o seară de decembrie, ca o iluminare, au venit şi răspunsurile. Sau măcar o parte dintre ele. Am înţeles că dragostea era însoţită de furie. Furie că am fost părăsită, de data asta definitiv, de mama. Că m-a obligat să mă maturizez în sfârşit. Că nu mai e acolo să îmi şteargă lacrimile şi să îmi mângâie fruntea şi să ia asupra ei toate nereuşitele mele. Că nu mai e acolo să se bucure de reuşitele mele. Am înţeles, în sfîrşit, că fiecare dintre noi este, de fapt, foarte singur, indiferent cât de mulţi sunt cei care par să-i fie aproape. Şi, mai ales, că trebuie să mă împac cu trecutul pentru a avea un viitor.

Bagajul acesta pe care îl duc în spate e greu şi complicat.
Uneori am senzaţia că am trăit, toată viaţa, într-o iluzie. Iluzia nobleţii pierdute undeva în istorie şi despre care îmi vorbeau bunicii cu melancolie, arătându-mi, cu mândrie, castelul în care s-a născut tata. Fusesem prinţesa lui... o prinţesă iluzorie, căci vremurile de demult nu aveau cum să se mai întoarcă vreodată. Iluzia unui viitor strălucit, cu drumuri multe, promisă de Frau Mitzi, bătrânica blândă care m-a crescut în primii ani ai copilăriei. Iluzia desenelor animate şi a radioului la care ascultam, cu răsuflarea tăiată, poveştile adevărate despre oameni de demult. „L-au ars pe rug pe Giordano Bruno...” şoptisem printre lacrimile care nu se mai opreau, într-o seară când părinţii m-au găsit însingurată şi tristă, copleşită de o realitate cruntă şi nedreaptă pe care am descoperit-o pentru prima dată...

Apoi, iluzia comunităţii. Copilul care creşte printre alţi copii ca el şi crede sincer că este mai bun. Uneori chiar este – alteori nu. Şi iluzia familiei perfecte, întreruptă uneori de tăceri grele de sens şi ruptă definitiv în prima săptămână de facultate când l-am lăsat acasă pe tata şi nu l-am mai găsit când m-am întors...
Da, armonia s-a frânt atunci şi a fost pentru prima dată când m-am trezit, brusc, la realitate. Vârsta încă fragedă avea nevoie de sprijin, de explicaţii, de mângâiere – şi nu le-am primit, căci mama avea şi ea nevoie de ele şi nu ştia unde să le caute. Mi se părea, uneori, că mă descoperă pentru prima dată şi că a gândit, pentru mine, un rol greu şi nepotrivit, ca o haină prea mare pe un trup plăpând.

Aşa că ne-am înstrăinat, treptat – sau mai degrabă am conştientizat o înstrăinare care existase mereu; şi m-am retras din nou în iluzii ca să mă apăr de această nouă realitate de care mă puteau proteja doar amintirile.
Mi-am regăsit pofta de muzică şi am redevenit animalul social de odinioară. Grupul SONG: alţi prieteni care au dat vieţii mele un sens profund. O realitate ce merita trăită – cât mai departe de casă, de mama, într-o veşnică încercare de a rupe cordonul ombilical ce ne lega şi pe care ea nu voia să-l lase din strânsoare. Căutam o altă familie, nu de sânge ci de spirit, încercam să mă re-compun altfel, într-o nouă tonalitate, adunând clipe şi sunete, dorinţe şi speranţe, iubiri de-o vară şi victorii amăgitoare. Totul, într-un vârtej ameţitor.
Dar acel vârtej m-a salvat. Riscam să devin un copil problemă. Nu era o simplă rebeliune a vârstei, ci o revoluţie în toată regula. Cei de care eram legată prin cântec m-au ajutat să îmi regăsesc locul firesc, să zâmbesc şi să cred, din nou, că lumea e frumoasă.

Şi, în acest timp, mama îşi căuta iubirea pierdută în cimitir – locul acela pe care îl urăsc şi azi, cu toată fiinţa, pentru că reprezintă punctul terminus al tuturor speranţelor. Din când în când tremura şi pentru mine – fără somn, ţinând veioza aprinsă, în miez de noapte, până când auzea cheia învârtindu-se în broasca uşii de la intrare. Era un joc fără cuvinte pe care îl acceptasem şi în care intrasem, conştient, şi eu: ea se prefăcea că doarme, iar eu mă prefăceam că o cred, o mângâiam uşor pe frunte în trecere, păşind pe vârful degetelor spre camera mea. Nici ea, nici eu nu am înţeles că jocul acela putea deveni frumos dacă am fi lăsat iluzia deoparte şi ne-am fi vorbit – cât de puţin, doar atât cât să simţim prezenţa celeilalte aproape, măcar pentru o clipă.
Martie 1977 a găsit-o singură acasă, în timp ce eu aveam spectacol la „Bulandra”. Şi-a învins, cumva, frica până am ajuns acasă, cu doi colegi, încă neştiind detaliile grozăviei ce se întâmplase. Atunci am devenit, o vreme, mamă şi fiică – pe când mă ghemuiam noaptea lângă ea, căutând apărare şi siguranţă, ca niciodată până atunci şi niciodată după.

Privind în urmă, îmi dau seama că viaţa mea a fost, între altele, şi un şir de renunţări. Am renunţat să evadez pentru că mama avea nevoie de mine. Am renunţat să cânt pentru că un bărbat avea nevoie de mine. Am renunţat să mă răzvrătesc pentru că societatea avea nevoie de mine, întreagă. De fiecare dată, m-am simţit vinovată, ca şi cum bucuria mea ar fi fost o palmă pe obrazul celor din jur. M-am retras din nou în mine, cu iluziile mele despre o viaţă frumoasă, perfectă, alta decât cea pe care o vedeam în jurul meu.

Şi într-o seară, la cumpăna dintre ani, a venit spaima cea mai mare a vieţii mele. Eram departe, petrecând un Revelion magic. Mama rămăsese acasă şi îmi promisese că va accepta una dintre invitaţiile primite. În sinea mea ştiam că va rămâne acasă... aşa că am sunat şi am găsit-o acolo şi, vorbindu-i de departe, mi-am dat seama cât de dor îmi era de ea. A doua zi am sunat din nou şi şocul a venit fără preambul: „Unde eşti? Te aştept la geam, mă uit după tine...”
Dacă aş fi putut zbura peste miile de kilometri în clipa aceea, aş fi făcut-o. Am simţit un fior rece pe şira spinării; nu înţelegeam. Cele câteva zile rămase au trecut într-un chin ce nu se mai sfârşea, ca o pedeapsă pe care trebuia să o duc până la capăt, pentru o vină căreia nu i-am găsit un nume. M-am simţit vinovată că nu mă aflam lângă ea, ca şi cum aş fi părăsit-o la greu.
Acasă, totul părea să fi revenit la normal – şi m-am amăgit cu încă o iluzie, furând încă puţin timp de linişte. Până când, într-o zi, pe când ne beam împreună cafeaua în sufragerie, am încercat să deschid o conversaţie. "Ce să îţi spun?!?" mi-a răspuns mama la încercările mele repetate de a stabili un dialog. Am izbucnit într-un plâns nervos în care strânsesem ani de revoltă: "Mamă, chiar nu ai nimic să-i mai spui copilului tău???"

La scurt timp după aceea, a început chinul. Al ei – şi al meu. Medici, spitale, tratamente şi speranţe nebuneşti, dincolo de orice logică. Şi, din ce în ce mai clară, înţelegerea faptului că totul era degeaba...

Când am înţeles că o voi pierde, că nu avem scăpare din acest final monstruos, i-am dăruit o stea. Era ziua ei şi am descoperit acest mic miracol - care era mai degrabă pentru mine decât pentru ea. Am primit certificatul frumos înrămat şi ne-am bucurat împreună. I-am scris ceea ce îmi amintea de cuvintele tatălui meu: "Nu ţi-am adus Luna, ci doar o stea care să strălucească mereu în inima mea..." Din clipa aceea ştiu că pot privi, oricând, cerul nopţii în căutarea stelei care poartă, pentru totdeauna, numele ei.

S-a îndepărtat încet-încet de mine, de data asta definitiv. Uneori mă vedea pe mine – alteori mă chema cu numele surorii ei pierdute. Din când în când ar fi vrut să se întoarcă "acasă", înţelegând prin asta casa copilăriei ei. Ba chiar am fost, într-o seară, la un pas să o pierd când, revenind acasă de la ore am constatat că nu e acolo. Am căutat-o cu disperare, cu ajutorul prietenilor, dar fără succes. Mi-au trecut prin minte imagini de coşmar, cu bătrâni despre care se vorbea că au fost răpiţi şi apoi puşi să cerşească... În sfârşit, pe la 3 dimineaţa, un telefon salvator mi-a readus-o acasă; şi azi şi mereu îi voi mulţumi şi voi trimite un gând bun către taximetristul care o găsise rătăcind pe strada unde locuise în vremurile în care eram toţi trei - mama tata şi eu - o familie întreagă şi frumoasă. Ca împinsă de un înger bun, îi pusesem în portofel, cu doar câteva zile înainte, un bilet pe care scrisesem numărul meu de mobil, pentru cazuri de urgenţă. Asta a salvat-o - şi m-a salvat şi pe mine...

Într-o bună zi nu s-a mai putut ridica din pat; apoi, mult prea repede, nu a mai putut să vorbească şi doar ochii ei îmi şopteau câte ceva. Şi totuşi, zâmbetul ei avea o căldură pe care nu o mai simţisem niciodată – ca şi mâna cu care îmi mângâia părul, când îmi lăsam capul pe pieptul ei slăbit.

După ceva mai mult de trei ani m-a părăsit. Nu de mult, încercam să calculez perioadele prin care am trecut alături de ea, zi şi noapte, dormind pe apucate şi tresărind la fiecare oftat ce părea să vină dinspre camera ei; nu am reuşit, timpul pare să se fi dilatat şi amintirile sunt încă amestecate, risipite într-o negură pe care încă nu ştiu să o risipesc.

În cei trei ani am încercat, cu disperare, să recuperez tot ce simţeam că am pierut până atunci. Poate am reuşit, poate nu. Am rămas doar cu furia despărţirii definitive, nedorite, cu neîmplinirea care ne-a însoţit atâţia ani – şi cercul care s-a închis, în sfârşit, abia în ultimele luni.
Toată viaţa am tânjit după dragostea ei explicită, expusă la vedere şi dăruită în cuvinte. Am primit-o abia târziu, pe tăcute, din licărirea ochilor ce vorbeau mai mult decât toate cuvintele lumii. Şi totuşi, poate că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru că acele momente au existat, acoperind fisura păstrată, nedrept, timp de o viaţă.
Adeseori, seara, când închid ochii aşteptând să vină somnul liniştitor, revăd cu ochii minţii clipe pe care aş dori să le uit, iar vraja somnului se risipeşte. Îmi număr supărările deşi încerc să îmi apropii clipele de bucurie.
Şi într-o seară de decembrie am înţeles că trebuie să fac pace cu ele, ca să pot merge mai departe. Că trebuie să le accept, ca să pot căuta, iarăşi, alte clipe de bucurie.

De atâtea ori, am spus şi am crezut mereu că viaţa e frumoasă. În ciuda durerilor, a spaimelor şi a neîmplinirilor pe care ţi le aduce în cale.

De Revelion, anul acesta, am hotărât, în ultima clipă că voi sta acasă. În loc să mă arunc în valul de veselie prefăcută, alături de prieteni mai mult sau mai puţin întâmplători, am să fiu gata să mă regăsesc pe mine în mediul cel mai familiar mie. Cu sinceritate. Şi cu speranţă.

DE CE NU ÎMI PLAC SARMALELE...

Oare ar fi trebuit să pun un semn de întrebare în acest titlu ? Gastronomic vorbind, ştiu de mult răspunsul. Nu sunt pe placul meu – combinaţia, forma şi gustul lor nu m-au atras niciodată. Mesele în familie au avut întotdeauna un scaun gol la capitolul sarmale – sub diferite pretexte, în funcţie de vârstă. De ceva vreme nu mai e nevoie de pretexte – pur şi simplu mă retrag şi gata.

Dar mai e o parte mai profundă în afirmaţia (sau, eventual, întrebarea) de mai sus. Se face, în mod obsesiv, o legătură “firească” între sarmale şi identitatea românească. Aceea a omului obsedat de satisfacerea peste plin a stomacului, a uitării de sine în faţa farfuriei în care se înghesuie, pentru foarte scurtă vreme, gogoloaşele învelite în varză şi dotate, neapărat, cu o zeamă maroniu-roşiatică şi un plus de mămăliguţă (deloc dacică! aşa cum cred unii…)
Televiziunea a contribuit, cred eu, în bună parte la acest exces de zel culinar. Indiferent de sărbători – fie ele religioase sau laice – sarmaua este omniprezentă, se umflă (era să spun “în pene”) pe farfurie, gata oricând să scurtcircuiteze drumul spre gura pofticioasă, salivând ca în preajma unei plăceri interzise…

E foarte greu de spus ce înseamnă, de fapt, sărbătorile (oricare ar fi ele) pentru români. Istoric vorbind, urbanul a luat locul ruralului într-un proces treptat de modernizare şi dezvoltare a civilizaţiei umane. La noi, saltul s-a făcut brusc, aproape forţat – iar rezultatul a fost un fel de transplantare a ruralului în spaţiul oraşului, cu tot cu ritualurile sale vag adaptate (pantofii lăsaţi în faţa uşii apartamentului din blocurile muncitoreşti, sau „Răpirea din serai” tronând pe perete, în locul cergilor de altădată…). În epoca (aproape) apusă a comunismului victorios, ţăranul a devenit brusc muncitor (cu, sau mai degrabă fără « conştiinţă de clasă ») şi orăşean, lăsând totul în urmă fără regrete şi schimbând miracolul recoltei pe sărăcia de orăşean cu cartelă.

Sarmaua, însă, a rămas – ca un triumf al pântecului asupra gândirii. Ca martor mut al românismului. Ca monedă de schimb în campaniile electorale. Simbol al opulenţei momentane. Dovadă că sărbătoarea trebuie “cinstită” înainte de a fi TRĂITĂ.

În ultimii ani, unii s-au gândit că ar fi bine să redevenim religioşi. În lupta pentru atingerea moaştelor, sarmaua a devenit obiectivul suprem de „după”. Într-o vastă tânguială prelungită pe „micul” ecran la ore de maximă audienţă, copii cu microfonul în mână şi la fel de ahtiaţi după sarmale aleargă după enoriaşii deja sătui pentru primele impresii. Mulţumiţi de ceea ce au văzut, telespectatorii se aşează la masă lângă oala cu sarmale, satisfăcuţi că nu trebuie să se mulţumească doar cu „porţia” oferită de pomană, de vreun primar milostiv.

Nu, nu îmi plac sarmalele. Nu îmi place nici gustul, nici simbolul lor. Nu cred cu niciun chip că MĂ – şi NE reprezintă. Ele doar ne îndepărtează tot mai mult de descoperirea bucuriei de a trăi şi altfel decât sub dominaţia unei mese pline, gata de o siestă golită de orice gând.

Sentimentul Mandela

Când ieri, aproape de miezul nopţii, pe CNN s-a anunţat decesul (totuşi, aşteptat) al simbolului sud-african al luptei pentru libertate şi egalitate am simţit un gol în stomac. Un fel de sentiment greu de definit şi chiar mai greu de explicat, dat fiind că era vorba de o persoană de departe, necunoscută mie şi totuşi atât de apropiată, într-un fel.

Şi nici măcar nu era pentru prima dată...

Prima dată am simţit asta cu mulţi ani în urmă. Aveam vreo cinci ani şi - în lipsa computerului, a tabletei, a telefonului mobil sau a platformelor de socializare gen Facebook (oare cum am putut exista, unii dintre noi, fără ele???) dar, în schimb, cu garanţia prietenilor din desenele lui Disney şi poveştile irepetabile de la Teatrul Radiofonic - îmi petreceam timpul descoperind lumea puţin câte puţin. Aşa, prin glasurile fără chip ale unor zei minori care mi-o dăruiau fără să ceară nimic în schimb. Şi nici măcar nu ştiau că eu, un nod de copil cu vise care de care mai năstruşnice îi ascultam fără să mă satur de poveştile lor...

În ziua aceea, povestea era despre oameni de demult, despre nedreptate, despre Pământul care încă nu voia să fie rotund, despre intoleranţa căreia încă nu-i aflasem numele din dicţionar. Un om se luptase cu lumea, aşa cum era ea pe atunci - şi pierduse bătălia. Când mama şi tata au venit acasă de la treburile lor, m-au găsit cu lacrimile şiroind pe obraji... "Ce s-a întâmplat?" s-a speriat mama, în timp ce tata m-a cuprins în braţe strâns, de teama vreunui coşmar neînţeles. "L-au ars pe rug pe Giordano Bruno..." am şoptit eu printre suspine - şi a mai trecut ceva vreme până când lumea mea a redevenit cea pe care o ştiusem.

Justiţiarul încă nedefinit din mine se revolta pentru prima dată. Şi de atunci am ştiut că Pământul meu seamănă cu o portocală şi că se roteşte la infinit, pentru ca ziua să alunge noaptea şi dragostea celor de lângă tine să alunge orice coşmar.

Câţiva ani mai târziu - eram prin clasa a şaptea, cred - am descoperit, într-un ziar franţuzesc din cele pe care tata le cumpăra în drum spre casă, de la "coloane", de vis-a-vis de Sala Palatului, împreună cu Pif-urile (cu tot cu minunatele gadget-uri !!!) pe care vânzătorul i le păstra pe sub tejghea, special pentru "prinţesa lui" - am descoperit, deci, poza unei fete tinere, cu pielea neagră, cu părul sârmos şi povestea ei emoţionantă. Fata se numea Angela Davis şi - în ţara aceea îndepărtată, de peste mări, pe care francezii o numeau "imperialistă" fusese închisă pentru că se lupta pentru drepturile celor la fel de negri ca ea. Acelaşi gol în stomac, acelaşi sentiment al nedreptăţii pe care nu o înţelegeam. Nu învăţasem încă nimic despre "rase" şi diferenţele dintre oameni; ştiam doar că, uneori, cei din jur păreau buni sau răi după vorbele pe care le spuneau, după privirea încruntată sau pofta de ceartă. Dar toate astea erau încă departe de mine, pentru că lumea mea părea frumoasă şi limpede.

Am tăiat poza aceea din ziar şi am lipit-o pe măsuţa mea de studiu, printre cărţi şi caiete, pixuri şi creioane colorate. A stat multă vreme acolo, până când s-a scorojit şi s-a rupt, iar apoi a dispărut cu totul. Dar a rămas, cumva, în mine.

Şi ieri, când la CNN s-a anunţat moartea lui Nelson Mandela, mi-am amintit de toate astea...

Şi mi-am mai amintit că prin 1986 sau 1987, pe când urmăream, pe televizorul micuţ din camera mea, programele de la "bulgari" - ca o răzbunare secretă pentru cele doar două ore de ode nesfârşite de la televiziunea română - am auzit pentru prima dată numele lui. Era un spectacol cum nu mai văzusem, undeva în Occident, cu mii de oameni adunaţi, în aer liber, în faţa unei scene pe care cântau "zeii" intangibili pentru noi. Spectacolul se numea "Free Mandela" şi cântecul era "Sweet dreams are made of this...". Eurythmics. Şi acelaşi gol inexplicabil în stomac....De atunci i-am iubit şi pe ei, şi cântecul, şi pe Mandela.

Iar golul acela a reapărut aseară. Un fel de tristeţe infinită, ca o pierdere iremediabilă a unui lucru drag. Şi important. Profund şi care te pune pe gânduri. În clipele acelea, mii de fragmente de imagini ţi se perindă prin minte într-un dans nebunesc, căruia nu i te poţi împotrivi.

I-am spus "sentimentul Mandela". Nu ştiu cum altfel să-l descriu în cuvinte. Nu se aseamănă deloc cu arsura cumplită şi sufletul frânt cu care rămâi când îţi pierzi definitiv părinţii; apropierea, fizică şi sufletească, naşte un altfel de strigăt. Dar "sentimentul Mandela" îşi cere dreptul la existenţă, la momentul necesar de sobrietate, la reflecţie şi compasiune.

Poate că dacă fiecare dintre noi l-ar simţi mai des, am fi cu toţii altfel. Mai umani. Mai adevăraţi.

Mai buni?!?!?

PREZENTUL TRECUTULUI

De ceva vreme incoace suntem ademeniti cu articole, in presa scrisă sau online, cu emisiuni televizate glorificatoare şi - bineînţeles - cu multe comentarii de pe Facebook privind TRECUTUL MARE al naţiei române.
Nimic rău în asta, dacă se păstrează o limită.
Mi se pare, totuşi, că autorii - de vârste diferite - se uită prea mult în trecut şi ignoră faptul că valoarea se păstrează prin CONTINUITATE, nu doar prin declaraţii festiviste.

Mă bucur de fiecare dată când aflu de performanţele tinerilor liceeni la Olimpiade internaţionale. Doar că - obosită de trecut şi suspicioasă faţă de prezent - îmi pun întrebarea: ce vor face ei în VIITOR?
Exemplu: medalii de aur la Olimpiada internaţională de... aeronautică. O pasiune minunată - dar ce vor face când va veni timpul să-şi aleagă o carieră? Se vor angaja, TOŢI, la Observatorul Astronomic, pe un salariu de mizerie? Sau... îşi vor căuta dreptul la un viitor conform cu visele lor, la NASA?
Exemplele ar putea continua, desigur - cu ştiinţele exacte, limbile străine, biologia etc.... etc....

La un post de televiziune bântuit, în ultimul an, de acelaşi festivism aflăm că, în lumea largă, românii sunt cei mai buni - şi, mai ales, că ei fac ce fac "pentru România". Jurnalişti serioşi sunt puşi să scotocească toate ungherele pământului în căutare de "români".
Aceşti români prin naştere şi cetăţeni ai lumii prin valoare merită toată admiraţia - NU FESTIVISMUL GROTESC - pentru că au avut forţa şi îndrăzneala să-şi urmeze visul şi să găsească locul potrivit pentru a şi-l împlini.
Şi locul acela nu este, nicidecum, într-o ţară a vorbelor goale, a promisiunilor false, a furtului intelectual, a scamatoriilor politice nesfârşite sau a fricii de o sabie sau alta, de care scăpăm, răsuflând uşuraţi, coborând fruntea sau arcuind spinarea veşnicului Dinu Păturică.

Tot privind în trecut, uităm să trăim în prezent şi, mai ales, să ne construim - onest şi decent - viitorul. Ne amăgim cu iluzia grandorii în timp ce - fatalitate! vorba lui nenea Iancu - ne mulţumim cu puţinul rămas la "împărţeală". Visăm ce am fi putut să fim, în loc să găsim calea pentru a deveni ceea ce suntem în stare să fim.

Eroii de azi - şi ei chiar există - nu au nume în cartea de istorie (cea pe care, se ştie, o scriu aşa-zişii "învingători" ai zilei). Dar ei ne stau alături fără să ne ceară să le punem pe creştet aura meritată. Nu au nevoie de cuvinte bombastice şi de cele "15 minute" de celebritate televizată. Ei ştiu să râdă sau să plângă doar atunci când este cazul - fără emfază şi fără false pretenţii. Ei îşi amintesc mereu cine sunt - şi ne dăruiesc, nouă celorlalţi, o IDENTITATE a prezentului pe care noi alegem, de cele mai multe ori, să o ignorăm.

Sau... poate nu?

Despre Halloween, altfel...

De ceva timp încoace nebunia carnavalului macabru de sfârşit de octombrie (moştenit, zice-se, de la americani) a înfierbântat minţile tututor - fie pro, fie contra.

Lăsând la o parte faptul că noi românii suntem, în general, lipsiţi de acea relaxare interioară care te face să zâmbeşti când e de zâmbit, să fi sobru DOAR când trebuie să fii sobru, să "intri în poveste" când e cazul sau să te prefaci că eşti din nou copil şi, în fine, să te bucuri din toată inima în orice clipă - ceea ce ne face, în principiu, veşnic scorţoşi fără motiv şi fals-preţioşi mai ales când nu e cazul, m-am gândit că nu ar strica să vorbim puţin despre Halloween - cu seriozitate, de data asta.

Un fost coleg, pe care îl apreciez, îi pune pe daci înainte de orice altă influenţă şi respinge moda "americănismelor". Cu puţine minute în urmă i-am spus că, probabil, chiar şi dacii sărbătoreau, cu seriozitate, aceste zile (iniţial în număr de TREI, numărul magic) în vremurile în care lumea nu era aşa de cosmopolită şi îşi respecta simbolurile fără să caute aprobare din stânga sau din dreapta (geografic vorbind).

Aşadar, cele trei zile din care azi ne amintim doar una reprezentau o triadă a legăturii dintre străbuni, lumea prezentului şi viitor. O trecere normală şi necesară spre ordine, care nu se poate face decât trecând prin "haos" - punctul acela care marchează schimbarea şi căruia, mult mai târziu, grecii antici îi spuneau "krisis". Perioada dintre ceea ce azi numim "31 octombrie - 2 noiembrie" era una dintre cele patru perioade alternative de sărbători fundamentale (alăturate echinocţiilor şi solstiţiilor) în TOATE calendarele vechi.

Samhuinn (căci aşa îl numeau celţii, de la care avem dovezi scrise, spre deosebire de daci) era momentul în care "se deschideau porţile dintre cele două lumi" pentru a-i învăţa pe cei vii să de "deschidă" (sufleteşte şi spiritual, desigur) către cei dragi, plecaţi de demult. Era un mod esenţial de A-ŢI PĂSTRA IDENTITATEA şi de a NU UITA, de a-ţi menţine conştiinţa conectată la realitatea finalităţii vieţii.

Lumina aprinsă în faţa casei avea rolul de a marca drumul dintre cele două lumi, dar şi de a-i apăra pe cei de acum de atingerea spiritului celor răi plecaţi de demult. Simbolul FOCULUI, dacă asta spune ceva. Era un mod de a anula FRICA (adică exact ceea ce Creştinismul de orice fel a readus în sufletele oamenilor...)

Trei zile, deci. Prima - mai ales de la lăsarea întunericului, dedicată înţelegerii trecerii vieţii spre moarte. A doua (cea păstrată de Catolicism sub numele de "Tutti Santi") - se sărbătorea tot pe înserat când luminile salvatoare din noaptea precedentă erau duse, ca simbol al triumfului luminii, pe mormintele strămoşilor. A treia, în sfârşit - era ziua dedicată viitorului, copiilor care aveau rolul de a PĂSTRA TOTUL ÎN MEMORIE.

E drept, costumaţiile caraghioase de azi nu mai au nicidecum acelaşi rol simbolic. Greşeala americanilor a fost să ducă în derizoriu un lucru profund şi definitoriu.
Dar nici noi nu mai suntem la fel....

Şi totuşi... poate că, din când în când, noi, românii ar trebui să renunţăm la masca asta a "pretinsei corectitudini" post-proletare sau a bigotismului extrem şi să TRĂIM NORMAL - acceptând, între altele, şi faptul că nu ştim mai nimic despre noi, despre ceilalţi, despre viaţă şi moarte.
Tot bâjbâind după o identitate imaginară (dar idilică, desigur!) pierdem prea des din vedere ceea ce, de fapt, ne defineşte...

Am adăugat aici şi o imagine cu toate sărbătorile celtice, pentru cine doreşte să se documenteze mai bine...

Magicianul Harry Tavitian

În seara asta mi-am dăruit o bucurie. Un concert de jazz (ah, cât de multe amintiri se leagă de jazz...) cu Harry Tavitian şi Cserey Csaba, la Muzeul Satului, cu ocazia Zilelor culturii armene.

Nu a fost doar atât. De-a lungul întregii zile vizitatorii au fost răsfăţaţi cu dansuri armeneşti, mâncare specifică, apoi cafea bună (din păcate nu l-am mai găsit pe domnul Florescu, cu cafeaua lui minunată), mici obiecte lucrate manual, fotografii, cărţi, picturi...

Ce mai! Un răsfăţ total. E al doilea an la rând când merg la acest eveniment, şi tot cu Anda (anul trecut a fost şi Gabriel) - mare amatoare, şi ea, de muzică bună şi evenimente culturale. De data asta, în centrul atenţiei a fost chiar concertul lui Harry Tavitian, a cărui muzică mă face să vibrez, încă de prin anii facultăţii. Da, se cânta jazz în Bucureştiul cenuşiu al anilor '80 - în sala aceea de pe calea Victoriei, devenită între timp cazinou, sau cine ştie ce altceva... şi la Sibiu, desigur...

Ce ar mai fi de spus: degetele fermecate ale magicianului ... şi armonia perfectă creată de Cserey Csaba, un baterist formidabil, născut printre armeni (la Gheorghieni) şi iubitor al culturii armene. Şi glumele lui Varujan Pambuccian, care, la îndemnul lui Harry, a încheiat seara cu "Mercedes Benz" al lui Janis Joplin, pe care l-am cântat şi noi, cei din public.

La final, minunile au răsărit din sacul doamnei Tavitian, plin cu daruri, care de care mai grozave, ca de la Moş Crăciun... - un răsfăţ pentru serile din iarna care va veni. Am cumpărat şi eu două CD-uri - şi am avut bucuria să primesc şi un autograf, de la maestru...

În sfârşit, puţină muzică adevărată, din aceea care te duce cu gândul la Eden...

La Bruxelles, din nou

Da, am fost la Bruxelles.

Prilejul a fost o conferinţă de informare despre European Master's in Translation (EMT).

A fost obositor, dar minunat. Lume de calitate, nivel academic, fără snobi, fără orgolii - doar interes pentru profesia asta frumoasă a noastră.

Întâlniri - sau reîntâlniri - plăcute, cu colegi din ţară, cu profesionişti din străinătate. Nu se putea să nu fac câteva poze !!!

Şi, ca de obicei, poza de lângă "piatra lui Schuman:

În timpul acesta, acasă - fierbere mare. O şefă se întreabă de ce am plecat eu, când i-ar fi plăcut mult să arunce acest "oscior" unei favorite slugarnice. Favorita respectivă scrie mailuri penibile în care se prostituează intelectual, spunând "se pare că eu trebuia să plec..." smiorcăindu-se printre rânduri, doar-doar impresionează pe cineva.

Da, m-am supărat. Dar calitatea întâlnirii de la Bruxelles - una fulger, care a durat două zile cu tot cu drumul dus-întors - mi-a readus zâmbetul pe buze.

Azi, la o zi după revenire, am trimis tuturor colegilor o SCRISOARE DESCHISĂ - pe care o redau mai jos. Vor fi multe lacrimi - şi multă ură revărsată. Puţin îmi pasă. Prietenii adevăraţi ştiu de ce.
Iată scrisoarea:

"SCRISOARE DESCHISA CATRE MEMBRII DLSC

Stimaţi colegi,
Având în vedere că în ultima vreme şi mai ales în ultima săptămână au apărut diferite disensiuni al căror centru de interes am fost chiar eu, doresc să fac câteva precizări pe care le consider importante.

De la bun început vreau să spun că relaţia mea cu Comisia Europeană şi DGT a început încă din anul 2006 – adică încă ÎNAINTE de intrarea României în UE. De-a lungul anilor am colaborat cu Comisia, am avut contracte de traduceri cu ei şi am fost implicată în câteva proiecte – ceea ce a avut ca rezultat includerea mea, de mai multă vreme, în reţeaua lor de colaboratori.

De asemenea, tot eu sunt cea care a stabilit o relaţie cu reprezentanţa DGT în România şi mi s-a părut normal ca, imediat ce a fost posibil (în cursul conferinţei de anul trecut, atât de apreciată de cei din afară şi atât de blamată de cei din departament – la care tot eu am invitat-o să ne onoreze cu prezenţa domniei sale, invitaţie acceptată cu amabilitate) să o invit pe titulara acestei reprezentanţe, dna Comănescu, să ne cunoască şi ca entitate, la sediul nostru, nu doar din vorbe.

Tot eu sunt cea care, în urma păstrării constante a relaţiei cu aceeaşi reprezentanţă, am reuşit să includ pe calendarul lor (altfel foarte încărcat) o prezentare a informaţiilor legate de Masterul European în Traducere.
Pentru cei care nu ştiu acest lucru, data stabilită iniţial a trebuit schimbată – NU din cauza mea sau a dnei Comănescu -, fapt ce a presupus un efort considerabil din partea dânsei, plus o mulţime de acte justificative trimise la Bruxelles. Dar am trecut împreună şi peste acest obstacol şi am reuşit să realizăm această întâlnire.

La data la care a avut loc întâlnirea respectivă (luna iunie!) pe adresa MEA de mail sosise deja oferta de participare la Conferinta EMT. Am întrebat-o pe dna Manolescu dacă a primit şi ea un mail similar – şi mi-a răspuns „Nu... nu cred... nu ştiu, am să mă uit.” Atunci i-am spus să vorbească neapărat cu dna Comănescu, deoarece e un eveniment interesant pentru noi. Da, la vremea respectivă recunosc că nu ştiam că invitaţiile se rezumă la o singură persoană per universitate. De notat însă că restul membrilor Departamentului au fost incluşi pe lista de comunicare a reprezentanţei DUPĂ această întâlnire.

PRECIZEZ CĂ SIMPLA APLICAŢIE NU ÎNSEAMNĂ ŞI CONFIRMAREA PARTICIPĂRII – chiar şi în cazul în care un singur om aplică din partea unei universităţi anume. Exemplul cel mai relevant – şi NU este singurul – este că DE LA UNIVERSITATEA BUCUREŞTI NU A FOST NIMENI INVITAT – în ciuda faptului că acolo există nu unul, ci două mastere de traducere cu tradiţie (în engleză, respectiv franceză). Aşadar nu eu sunt cea care trebuie să fie jenată din acest motiv – faţă de persoane din afară, pe care eu le respect şi cu care menţin o relaţie de lungă durată.

De asemenea, doresc să precizez că acest eveniment NU a fost unul de promovare ci unul de INFORMARE – aşa că supărarea celor care mi-au spus „tu habar nu ai de Masterul nostru, că te-a preocupat doar Masterul tău” nu îşi are rostul. Desigur, există oameni care îşi doresc să se specializeze permanent – şi alţii care preferă să se specializeze doar în răutăţi şi bârfe. Treaba lor. Sunt ferm convinsă că sunt SINGURA care a beneficiat de aceste cuvinte (şi de altele pe care nu are rost să le mai amintesc), în ciuda faptului că, de-a lungul timpului, au fost destui colegi care au urmat un Masterat. Pentru informarea tuturor, mai precizez că voi continua să mă specializez şi să studiez, indiferent de ce mi se va spune pe această temă.

La faţa locului, NICIUNUL dintre cei prezenţi (indiferent de ţară) nu a venit cu hârtii explicative şi niciunul nu a fost scos la tablă ca să demonstreze cât de bine ştie detaliile de acasă.

Totuşi, eu am avut onoarea unei mini-audienţe la dl. Piet Verleysen, Director la DGT, ocazie cu care i-am oferit documentele Masteratului nostru. Domnia sa mi-a confirmat faptul că MASTERUL NOSTRU NU POATE FI INCLUS în evaluarea din acest an deoarece nu avem încă numărul de ani de experienţă – lucru pe care îl ştiam deja. Mi-a promis, totuşi, că ne va include în reţeaua lor pentru viitor – pentru ca Departamentul să fie informat despre evenimentele ulterioare. Consider că acest rezultat este un mic succes – totuşi, un succes – NU pentru mine, CI PENTRU ÎNTREGUL DEPARTAMENT.

Ar mai fi multe de spus. Închei anunţând că, în săptămâna care a trecut, chiar înainte de plecarea mea la Bruxelles, pe adresa MEA de mail au sosit alte 4 (PATRU) invitaţii personalizate la evenimente interne şi externe. Poate că, în absenţa situaţiei penibile cu care m-am confruntat, aş fi transmis mai departe informaţiile, pentru binele DEPARTAMENTULUI şi al colegilor mei – nu al cuiva anume. Îmi pot permite să merg pe banii mei la Bruxelles oricând – şi nu doar două zile inclusiv transportul, cu alergătură şi tot restul. Am considerat întotdeauna că un astfel de eveniment NU mă priveşte doar pe MINE, nu e o sursă de orgoliu inutil, nu e un oscior aruncat la schimb, ci e un semn de interes pentru întregul Departament – şi voi continua să cred acest lucru, indiferent cu ce manifestări de simpatie mă voi confrunta pe viitor, din partea Departamentului.

Carmen Ardelean
Bucureşti, 15 Septembrie 2013"

15 august...

Şi da, azi este Sf. Maria...

O sărbătoare tristă pentru ortodocşi - Adormirea Sf. Maria - dar care, cu ani în urmă, era prilej de întâlnire cu prietenii veniţi la mama. Una dintre cele trei zile în care o sărbătoream: ziua ei, de 22 martie, 15 august şi 8 septembrie - cele două Marii...

Puteam să plec din Bucureşti, dar am preferat să stau acasă azi... Amintirile care dor se împletesc cu cele care îmi aduc bucurie... Da, era o zi frumoasă altă-dată...

Timpul trece...

Iar a trecut vremea şi nu am mai scris nimic. Poate, sau mai ales pentru că s-au întâmplat multe...

1. Un an de la plecarea mamei...
Bucuriile şi supărările de la finalul anului universitar s-au risipit repede, pentru că aveam un lucru mult mai important la care să mă gândesc: comemorarea unui an de la dispariţia mamei. Atâtea lucruri de făcut, atâţia oameni de anunţat, atâtea emoţii şi, mai ales, sentimentul acela că faci totul automat, ca un robot... Exact aşa m-am simţit şi anul trecut. Plus amărăciunea care vine din faptul că ştii precis că există oameni care doar "bifează" prezenţa, care sunt acolo pentru că li se pare normal să îi chemi şi nu neapărat pentru că poartă în suflet amintiri despre cea care ţie ţi-a fost aşa de dragă...

Regulile bisericeşti mă chinuie de fiecare dată. Nu puteam plăti taxa anuală pentru că nu făcusem succesiunea... alţi bani, altă distracţie, plus alergătura după acte... Trebuie să te adaptezi la programul lor, să te prefaci că le dai dreptate - deşi toate convenţiile uneori absurde îţi ard sufletul.Dar, ca să poţi trece mai departe, îţi spui "fac asta pentru mama..."
Regulile omeneşti sunt şi mai dure. Pachete, haine, mâncare pentru şiruri nesfârşite de doritori... Cei apropiaţi stau cuminţi deoparte, ştiind că ai pregătit ceva şi pentru ei... Măcar monumentul este gata, numele mamei este scris sub cel al tatei, sunt din nou împreună şi astfel... Nu contează că omul plătit pentru a te ajuta a uitat să pună de jur împrejur plantele pe care le-ai plătit demult...

Apoi, coloana tăcută se îndreaptă spre restaurant. Am găsit un loc frumos, discret, aproape de casă, cu un nume de poveste: Balcic. Meniul era deja stabilit, dar uitasem, bineînţeles, de băutură... S-a rezolvat pe loc, desigur - dar şi asta dovedeşte că e imposibil să te gândeşti la toate...

Am făcut o ultimă concesie, tot de dragul mamei, invitând acolo oameni cărora le-a fost mult prea uşor să uite de ea, chiar şi atunci când mai era în viaţă... Care nici măcar nu m-au sunat să mă întrebe ce mai face ea, în ultimul ei an, în care s-a chinuit cel mai tare... Ştiam şi eu, ştiau şi ei că nu vom mai vorbi de acum înainte - dar ce să faci? protocolul trebuie respectat...

Între lucrurile bune: Nunu şi Horia au venit de la Braşov, deşi ştiam că le este greu. Doamna Doina a fost din nou, ca de obicei, aproape de mine. Livia, Ţuky (cu durerea încă proaspătă după moartea lui Tudor, soţul ei şi tristeţea egală cu a mea, căci nici ei rudele nu i-au arătat prea multă compasiune) - şi mai ales doamnele profesoare, prietenele mamei de o viaţă...

Şi astfel am încheiat anul de doliu. Nu m-a obligat nimeni să-l ţin, dar am simţit nevoia să parcurg perioada asta de reflecţie, de meditaţie, de sobrietate. Să mă retrag şi să-mi asum toate durerile, toate regretele, toate greşelile făcute cu sau fără voie. Să o mai păstrez pe mama lângă mine...


2. Micile bucurii apărute între timp:
Mi-am luat adeverinţa de Masterat. O etapă frumoasă care s-a încheiat. Am redevenit "doamna profesoară"...

Câteva zile la mare, cu Anda şi prietenii ei pasionaţi de scuba diving. Mai întâi la Eforie, apoi la Vama Veche... cu Folk You şi nebunia concertelor pe plajă...

Zilele astea, în Bucureşti este foarte cald... Dar e vacanţă şi e bine. Fiecare "mâine" aduce ceva. Viaţa merge, desigur, mai departe.

3. Voi pleca la Bruxelles în septembrie. Puţin, dar bun - ca potenţial expert pentru European Master's in Translation, selectată chiar de ei şi cu totul plătit. Va fi foarte interesant şi sper să urmeze şi alte astfel de întâlniri.

4. Noemi a fost la Bucureşti. Am vorbit mult la telefon, mi-a dat multe sfaturi bune pentru viitorul apropiat. Regret că nu ne-am putut întâlni... dar ştiu că a avut foarte multe de făcut şi că a fost foarte ocupată. Poate ne vom vedea, la anul... în America...

MASTERAT. Punct final

Azi este prima zi de după disertaţie. Pot spune că etapa aceasta a vieţii mele s-a încheiat. Un proiect frumos, în care am investit timp şi suflet. Cu bune şi cu rele. Cu mari satisfacţii şi mici dezamăgiri.
Mă simt mai împlinită, poate chiar puţin mai înţeleaptă... Cel puţin aşa sper.
Ieri, în curtea facultăţii, schimbam impresii şi emoţii cu colegii, ne întrebam cum va fi sau eram întrebaţi cum a fost.
Azi privesc în urmă şi revăd altfel aceleaşi momente - mai raţional, la rece, fără emoţii.
Am redevenit profesoară. Studenta din cei doi ani este din nou un om matur.

Ce am învăţat, aşadar?
Am învăţat că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par.
Că adesea există o conexiune logică între fapte ce par disparate.
Că suntem subiectivi, noi oamenii.
Că, în perspectivă istorică, nu învăţăm niciodată din trecut - ci doar ni se pare că soluţia de azi e mai bună decât cea de ieri.
Că tabla aceea de şah imaginară este un teren al experimentelor, adesea nereuşite.

Şi, mai ales, că intuiţia mea este mai bună decât orice învăţătură.
HE HE HE... din păcate, pentru asta nu se dă diplomă...

Luca a împlinit un an!

Una caldă, una rece...

De unde ieri mă cufundasem în adâncă melancolie, justificată de amintirile încă foarte vii ale prezenţei mamei alături de mine, astăzi viaţa mi-a propus să întorc faţa către un moment de bucurie: petrecerea "de tăierea moţului" lui Luca...

Iar Luca, aşa cum am aflat abia ieri, s-a născut, acum un an, de ziua mamei...
O viaţă vine, o viaţă pleacă... Amândoi s-au zbătut să trăiască - unul a învins, cealaltă a pierdut... Iar frumuseţea copilului salvat prin dragoste şi empatie, dincolo de eforturile medicilor şi de cele ale mamei sale, m-au făcut să las la o parte, pentru o zi, durerile mele şi să mă bucur din nou, pentru el şi pentru acest triumf al vieţii pe deplin meritat ...

Zâmbetul unui copil înseamnă totul. Viaţa unui copil te face să crezi, din nou, în miracole. Luca este un miracol frumos, luminos şi care, în timp, sunt convinsă, ne va aduce tuturor bucurie.

Înconjurată de copiii pe care îi iubesc - în ordinea vârstei: Robert, Anne şi Luca - am petrecut o seară frumoasă pe care nu aveam voie să o ratez.

LA MULŢI ANI, LUCA!

În altă ordine de idei: telefonul a continuat să rămână tăcut o vreme, aseară. Apoi m-a sunat Cătălina - verişoara mea, nepoata pe care mama o iubea aşa de mult. Şi-a amintit. Pentru mine a fost suficient.

Azi m-a sunat şi Nunu, de la Braşov. Alt văr... alt om... Mă suna să îmi amintească de faptul că săptămâna viitoare e ziua lui tanti Buba (90 de ani...). I-am mulţumit şi i-am spus că aş fi preferat să-şi amintească ce zi a fost ieri.
"Ce a fost ieri???" întrebarea a răsunat gol şi fals... "Ahhhh... 22 martie... da... VAI !!!"

DA. Uneori, vorbele sunt de prisos.

Dragă mamă

Astăzi este ziua ta...

Este primul an în care nu mai eşti lângă mine, când nu mai am cui să-i cânt, imediat ce mă trezesc, refrenul cunoscut... Nu mai am de ce să caut cu înfrigurare un cadou deosebit, potrivit pentru tine. De dimineaţă, când m-am trezit, am auzit doar stropii de ploaie ce băteau în geam - iar camera ta e goală acum.

Aş fi vrut să vin la cimitir - dar vremea mi-a stat împotrivă. De câteva zile mă întreb dacă nu cumva nu vrei să vin în locul acela, pe care nici tu şi nici eu nu îl iubeam... Voiam să-ţi aduc un buchet de flori şi să-ţi spun, iar şi iar, că te iubesc la fel de mult... Că zilele sunt pustii fără tine şi că îmi este la fel de greu să mă obişnuiesc cu lipsa ta, ca în fiecare zi, începând cu ziua aceea de iulie, din anul trecut, când a venit telefonul de care mă temeam, de la spitalul în care speram să fii salvată.

Din timp în timp, rememorez zilele şi nopţile de suferinţă şi, din ce în ce mai des, mă arde gândul că poate aş fi putut face mai mult pentru a te păstra lângă mine. Că nu contează faptul că nu ştiam nimic, că nu mă pricepeam la nimic şi am reacţionat mereu cu întârziere, până când am învăţat să domolesc boala ta, să te ajut aşa cum aveai nevoie. Da... dacă aş fi ştiut atunci, la început, ceea ce am învăţat pe parcurs, poate că ţi-aş fi putut dărui mai multe zile în plus... mai multe luni, sau poate ani...

Ştiu, tu m-ai iertat pentru toate... dar ştii cât e de greu să mă iert eu însămi? Ştii cât de greu este să descopăr ce mult timp mi-a trebuit să mă "maturizez", în sfârşit? Şi că, în fine, acum, când ştiu atât de multe, nu mai eşti lângă mine ca să te bucuri? Că nu mai avem şansa să ne bucurăm de "weekend-urile noastre" când ne făceam programul împreună, ca să mergem la muzee, la concerte, în parcuri - pentru ca, în final, să ne oprim la vreo cafenea din Dorobanţi pentru un Capuccino şi o îngheţată?

Viaţa merge înainte. Luni întregi am supravieţuit într-un fel de somn al raţiunii din care nu mă puteam trezi. Mă simţeam ca o somnanbulă, trecând fantomatic printre cei vii. Acceptând, din timp în timp, să ies în lume şi să mă prefac că mă bucur de asta - pentru ca apoi să revin în casa goală şi să mă feresc, pe cât posibil, să intru în camera care a fost a ta... De câtva timp, totuşi, funcţionez aproape normal. Trupul este sănătos, mintea probabil şi ea - şi păşesc mai departe pentru că e dreptul meu să trăiesc. Pentru că şi tu ai fi dorit să o fac. Pentru că şi tu ai făcut la fel când l-ai pierdut pe tata.

Poate că am o menire în viaţă. Încă nu am descoperit-o precis. Mi-a rămas, totuşi, bucuria de a-i învăţa pe ceilalţi, pe tineri, la facultate - dar parcă nici acolo nu mă mai regăsesc pe de-a-ntregul. Probabil că mai există lucruri pe care le mai am de făcut - dar mi-e greu, deocamdată, să le înţeleg.

Într-o zi, în casa noastră a apărut Lady... un mic ghem de blăniţă cu suflet, un puiuţ care credea că sunt mămica ei... Mi-a dăruit clipe de bucurie şi, câteodată, m-am trezit râzând cu gura până la urechi, deşi parcă nu aş fi vrut să o fac... dar râsul a venit firesc, din adâncul fiinţei mele, ca o lumină... Ea m-a ajutat să părăsesc prăpastia spre care mă îndreptam... Ţi-ar fi plăcut, sunt sigură - iar ea te-ar fi iubit cu siguranţă. Caută mereu locul unde odată ai fost tu... locul patului în care ţi-ai petrecut ultimii ani... şi se cuibăreşte acolo, ca şi cum s-ar bucura că te găseşte...

Azi este ziua ta... lumânările aprinse încă de dimineaţă s-au stins între timp... am să aprind altele, să te însoţească. Am făcut câteva pacheţele şi le-am dăruit în amintirea ta... în amintirea zilelor în care casa răsuna de veselie, de lume venită să-ţi fie aproape de ziua ta... Acum e tăcere - nici telefonul nu sună. Mi-aş fi dorit să-l aud, ca o confirmare a faptului că sunt, încă, prieteni care se gândesc la tine...

E prima ta zi de naştere fără tine... iar eu mă amăgescu cu gândul că, acolo unde eşti, ţi-ai găsit, în sfârşit, liniştea. Că acolo, pe Câmpiile Elysee, ţi-ai regăsit iubirea pierdută prea devreme...

În casa noastră e linişte. Linişte şi lacrimi. Deocamdată... atât...

MALTA... la început de an...

Au trecut aproape două luni de la începutul anului şi abia acum reuşesc să scriu câte ceva despre excursia în Malta, cu Revelion cu tot - o plăcută diversiune din viaţa prea obişnuită din retul anului.

MALTA... un loc magic, în care îmi doream de multă vreme să ajung. Este Europa, şi totuşi nu seamănă cu Europa. Un grup de insule în Mediterana, undeva aproape de mijlocul distanţei dintre Sicilia şi nordul Africii... Spaţiu de confluenţă a culturilor, cu o tentă profund religioasă şi amintirea poveştilor eroice din zorii Evului Mediu...

Am adunat aşa de multe amintiri, încât aproape că mi-e teamă să vorbesc despre ele, să nu cumva să se risipească, ca un fum. Casele, albe, rânduite în terase pe terenul stâncos, aproape de apele albastre. Cactuşii înfloriţi, măslinii şi portocalii ce răsfăţau un început de primăvară, în timp ce acasă, la Bucureşti, iarna răsufla aburi de gheaţă. Şoselele arcuite, meandre împietrite şi ameţitoare, descoperindu-ţi noi surprize vizuale din acest spectacol uimitor şi plin de culoare. Staţiunile de pe malul Mediteranei, mici bijuterii ce te aşteaptă să revii...



Apoi, Sicilia. A meritat să ne trezim la 4 dimineaţa - ca să prindem catamaranul spre Sicilia. Pe drum, am trâit încă un răsărit de soare spectaculos - pe Mediterana. Mi-a amintit de răsăritul din cabina piloţilor (demult, în drum spre Cuba, prin 1979), răsăritul din Deltă, pe vaporaş, răsăriturile (multe!) de pe terasa hotelului din Mamaia sau de la 2 Mai...



Ajunşi în Sicilia, ne-am urcat în autocare şi am pornit spre Etna. Muntele rău şi bun, a cărui lavă răsturnase puţin lumea doar cu un an în urmă - pe 31 decembrie 2011. Noi veneam acolo pe 30 decembrie 2012. Eu veneam pe urmele cicliştilor din Giro, pe urmele exploratorilor moderni, visând culmile şi regretând că sus era încă iarnă şi eu nu sunt un bun alpinist...



Şi, tot în Sicilia - Taormina... iubită de turişti, răsfăţ suprem pe malul Mediteranei... sau la înălţime. Incredibil - dar romanii aveau, aici, un amfiteatru... Iar grădinile sale semănau cu cele ale Semiramidei...




Seara târziu, reveniţi la hotel, nu regăseam somnul... ce zi minunată... ce experienţă extraordinară...
A doua zi a fost 31 decembrie. Dar Revelionul nu era singura noastră grijă... mai era şi vizita în insula mai mică a Maltei - insula Gozo. Alte splendori de descoperit...
Străduţele strâmte unde aveai impresia că te vei bloca de tot, în autocarul ce părea mult prea mare pentru spaţiul îngust... şi totuşi...
Străzile mereu în pantă, tot mai sus, spre biserica în faţa căreia te priveau statuile celor doi Papi (Pius IX şi Ioan Paul II) ce au binecuvântat locul...



Şi, mai ales, pe drumul spre întoarcere, TA'PINU... basilica ridicată în mijlocul câmpurilor, ca aducere aminte a unei poveşti ce seamănă mult cu cea de la Lourdes... de altfel, locul este considerat al treilea ca importanţă, după Lourdes şi Medju Gorje, pentru slăvirea Fecioarei Maria...
Se spune că iconiţele de aici au puterea de a alunga boala... Am cumpărat una şi părintele de acolo mi-a sfinţit-o. Am schimbat câteva cuvinte - m-a întrebat de unde sunt, i-am spus - şi i-am mai spus că regret că nu am ajuns acolo acum câţiva ani - poate că atingerea acelui loc sfânt ar fi putut să o vindece pe mama...
Am ieşit de acolo cu multă lumină şi linişte în suflet... Ca într-un început de acceptare...



În sfârşit, ultima oprire: Azzure Window - Fereastra Albastră... O stâncă răsărind din mare, ascunsă privirii şi la care nu poţi ajunge decât strecurându-te cu barca prin peştera săpată sub alte stânci... În bărcuţa mică, răsucită de valuri, îngheţasem de spaimă, dar când am ieşit pe partea cealaltă, la lumină... am uitat totul şi m-am răsfăţat privind spre golul săpat de valuri în mijlocul acelei stânci... Niciun barcagiu nu trece niciodată prin Fereastră... legenda spune că ea s-ar prăbuşi în mare... şi poate că aşa se va întâmpla într-o zi, cîci nimeni nu poate opri efectul intemperiilor asupra acestui miracol al naturii...