RETETE DIN TURUL FRANTEI

PATE LORRAIN FĂCUT DE DOINA BUCĂTARU
Pâté lorrain (Etapa a 9-a a Turului Franței)

Un pachet 800 gr aluat foietaj (nu se foloseste chiar tot, dar odată dezghețat, nu prea mai ai ce face cu el, doar să mai faci un pateu mititel)
250 gr pulpă de porc
250 gr pulpă de vită
1 ceapă
2 eșalote (eu am pus trei cepe roșii tinere)
2-3 căței de usturoi
1 pahărel vin alb sec
1 păhărel oțet
pătrunjel
tarhon
sare
piper
ulei de măsline
1 ou

Carnea se taie mărunt, ceapa și usturoiul și mai mărunt, verdeața se toacă.
Toate ingredientele, în afară de sare și piper și ou, se amestecă și se lasă vreo 8 ore la marinat, în frigider.
Apoi se scurge zeama (eu am stors carnea în pumni, că n-aveam timp de pierdut), se sărează și se piperează.
Pe o tavă se pune o foaie de hârtie de copt, deasupra o bucată dreptunghiulară de aluat (cam jumătate din foaie). Se așează umplutura în mijloc. De aduce aluatul, părțile de pe lungime, peste umplutură, astfel încât să nu acopere complet carnea (să rămână un spațiu cam de un deget. Se bate gălbenușul (cu albușul știți deja ce să faceți: spumă de zmeură sau afine sau caise) și se ung capetele ruloului. Se închide capetele cu partea de aluat de la capete. Se unge totul cu ou. Din aluatul rămas se decupează o elipsă lunguiață foarte, de mărimea părții superioare a ruloului. Se așează deasupra ruloului. Se fac două găuri în plăcintă (În focarele elipsei, pentru cine mai ține minte geometrie). Se trasează cu o rotiță de tăiat aluatul sau cu un cuțit de pizza, o linie mediaană, pe lungimea plăcintei. Apoi se trasează niște linii diagonale, ca model. Trebuie apăsat suficient de tare, altfel atunci când se umflă aluatul, n-o să se mai vadă modelul (cum am pățit eu). Se unge cu ou.
Se bagă la cuptor la foc mediu și apoi mai tăricel, cam 45 de minute, până devine aurie. Se mănâncă cu roșii și salată de ardei copți.


LINGUINE INTEGRALE CU FRUNZE DE SFECLA MANGOLD

Ingrediente:
• 250 g linguine integrale
• 2 legaturi frunze de mangold
• 1 capatina usturoi
• ulei de alune
• sos de soia
• 2 ardei iuti

Preparare:
Tocam marunt usturoiul ardeiul iute si tulpinile de la frunzele de sfecla.
Punem intr-un wok, la calit, usturoiul, ardeiul iute si uleiul de masline
Dupa 3 minute adaugam tulpinile de sfecla si le calim 5 minute. Apoi adaugam frunzele pe care coacem tot 5 minute. Intre timp punem linginele la fiert. Dupa ce s-au fiert le strecuram pentru a le scurge de apa si le adaugam in wok. Punem deasupra sosul de soia si le mai coacem 2 minute.

Radem parmezan pe deasupra si sunt gata pentru a fi servite. Pofta buna.

ETAPA 14 –(URECHI DE MĂGAR)(în engleză = CHARD)

1 ½ KG mangold (frunze) - sau spanac, spălat, tăiat, sotat cu un pic de unt. Se adaugă ceapă tăiată.
Se unde o tavă cu unt şi se pun foi de lasagna. Deasupra un strat de mangold, încă un strat lasagna, un strat mangold, un strat lasagna.

Sos bechamel (unt topit, făină, lapte fiert) se toarnă deasupra. Apoi un strat smântână şi se rade caşcaval deasupra. Se acoperă cu staniol şi se bagă la cuptor 45 minute.



ETAPA 15 –
CIOCÂRLII FĂRĂ CAP (Alouettes sans tête)

Căţel de usturoi tocat, pus peste o felie de carne de vită bine întinsă.
Pătrunjel tocat deasupra, cimbru, ierburi de Provence. Se împachetează (rulou) şi se leagă cu sfoară.
Înăuntru se poate pune şi carne tocată de porc, mai grasă. Se rumenesc în tigaie, pe toate părţile. Se scot.
Tăiem două cepe, le punem la călit. Pastă de tomate şi vin, ierburi de Provence. Se pun ciocârliile înapoi, se pun şi ciuperci (eventual morcovi, măsline etc.) şi se toarnă vin până acoperă tot. Se lasă pe foc cam două ore.



ETAPA 16 – Supă groasă cu carne
Raţă în untură (confi de canard)– garniţă. Legume fierte, apoi se adaugă bucăţile de raţă/ gâscă/ciolan de porc/bacon/pipote de pui.
La final se topeşte untură cu un căţel de usturoi pisat şi se toarnă deasupra supei.

ETAPA 17 – SOUPE DE SAROUSS
Sarouss – spanac sălbatic
2 ciolane de porc, câteva coaste de porc, şuncă neagră de Bigorre, untură, 5 căţei usturoi, fasole, 300 gr spanac, 6 cartofi mari, pâine de casă veche.

Toate curăţate, tăiate, se pun la foc usturoi, pătrunjel, cartofi, apoi jambonul şi coastele, se adaugă ciolanul, apoi se adaugă fasolea şi spanacul rupt fâşii.
Se adaugă untura. Fierbe două ore.
La final, pâinea uscată se taie cuburi, se pune în bol şi se adaugă doar zeama de la supă.
Ciolanul şi coastele se mănâncă separat, cu muştar.



Plăcințele cu pește – de la Doina Bucătaru

Acum vreo trei zile Carmen Rodikaa a postat o plăcintă cu pește. Ditamai tava, ditamai plăcinta, umflată, dodoloață, pufoasă, de-am murit de ciudă! O ciudă constructivă, bineînțeles! Faptul că nu mi-a arătat-o în secțiune m-a făcut și mai curioasă. Timp de vreo trei zile, lumea a tot postat câte un comentariu și eu primeam notificări de fiecare dată și iar vedeam plăcinta și iar îmi ploua în gură! Fiind crescută pe malul Dunării am mâncat toată viața pește, de toate felurile și în toate felurile! Numai plăcintă nu mâncasem. Și asta pentru că mi se părea nedrept să strici bucățile de pește, să le mărunțești, să le fierbi și să le bagi în pâine! Și oricum, peștele îmi plăcea cel mai mult tăvălit prin făină și prăjit, pur și simplu! Dar trebuia să încerc. Carmen mi-a dat rețeta și am pornit-o după cod. Fiind pește oceanic, rareori îl găsești proaspăt, cel mai des e congelat. Pur și simplu nu mi-a plăcut cum arăta. Așa că m-am întors acasă fără pește. Și găsisem și rozmarin proaspăt, pe care nu l-am cumpărat, pentru că eram supărată din cauza peștelui. De la magazinul cu pricina, altfel bine aprovizionat, am mai cumpărat odată niște rechin congelat. A fost îngrozitor! S-a scurs din el o grămadă de apă și textura cărnii n-avea nimic în comun cu cea a rechinilor mâncați la Costinești!
Ajunsă acasă, tot gândindu-mă eu la plăcintă mi-am adus aminte de plăcinta ciobanului și de ce ne spusese Manolo, cum că plăcintele se fac de obicei din resturi rămase din alte zile, de la alte mâncăruri. Și mi-am adus aminte că m-am lăudat odată că am niște resturi de șalău prin congelator. Am verificat. Aveam! Două codițe, două capete, două aripioare și niște șira spinării, toate rămase după filetarea a doi șalăi micuți. Păstrasem ”tacâmurile” de pește, ca să fac o ciorbă, cândva. Dacă tot era vorba de resturi, am mai găsit niște resturi de ciuperci, adică un pic cam ofilite, niște resturi de ouă de prepeliță, pe care nu pot să le sufăr, mi se pare că ocupă locul în frigider degeaba!
Și niște surimi și niște fish fingers!

Deci, rețeta:
Pentru aluat:

200 gr făină
100 gr unt
3 lingurițe drojdie uscată
1 lingură apă călduță
3 lingurițe de zahăr
sare
1 ou
1/2 cănuță de lapte
1 lingură ulei

Drojdia se moaie cu apă călduță și se freacă cu zahăr, se adaugă peste celelalte ingrediente, se amestecă și se frământă puțin și se acoperă și se lasă la crescut.

Am făcut aluatul ăsta de sute de ori. De data asta s-a umflat și s-a umflat și s-a umflat. Ori am pus prea multă drojdie, ori prea puțină făină. Ori n-am adaptat rețeta la condițiile de temperatură din bucătărie!

Pentru umplutură

un castronel de pește din resturile de șalău de care vă spuneam
3 linguri supă de pește
3 fish fingers
7 bastonașe de surimi
1 ceapă
10 ciuperci micuțe
sos de stridii
2 linguri smântână dulce
7 ouă de prepeliță
albușul de la un ou de găină
50-100 gr cașcaval ras
sare
piper
rozmarin

Pentru sosul bechamel

50 gr unt
1 lingură făină
lapte și smântână dulce cât să iasă un sos gros
1 felie brânză topită (mi-a fost lene să mai rad cașcaval)
sare
piper
nucșoară

Pentru uns plăcințelele - 1 gălbenuș de ou

Bucățile de șalău se pun la fiert vreo zece minute. Se scot și se un pe un platou să se răcească. Zeama rămasă împreună cu ceva rămășite de carne de pește ce s-au desprins de pe oase se fierbe în continuare până rămân 3 linguri de supă de pește groasă. Se scot oasele din pește și carnea se pune într-un castronel.
Fish fingers și batoanele de surimi se prăjesc ușor, se pun la răcit și se taie bucățele mici.

Ceapa se taie felii subțiri, ciupercile la fel. Se rade și cașcavalul. Ouăle se sparg și se pun într-un castronel. Oul se găină se separă, gălbenușul de-o parte, albușul peste ouăle de prepeliță.

În uleiul de măsline în care am prăjit fish fingers și surimi se călește ceapa, se adaugă ciupercile și supa concentrată de pește. După ce scade, se adaugă peștele. Se pune rozmarin, sare, piper, 1 lingurită de sos de stridii (atenție, e un sos sărat!), 2 linguri smântână dulce. Se mai lasă un pic să scadă. Dacă compoziția e prea moale se poate adăuga 1 lingură de pesmet. Eu n-am avut nevoie, pentru că fish finger aveau pesmet deja. Se ia de pe foc și se lasă un pic la răcorit. Se adaugă ouăle și cașcavalul.

Aluatul se împarte în 8 bucăți (pentru 4 plăcințele). Fiecare bucată (cam de 50-60 gr) se facel gogoloi și se întânde pe o bucată de hârtie de copt. Se decupează un cerc de mărimea formei de plăcintă. Forma se unge cu puțin ulei și aluatul se răstoarnă în formă. Se adaugă umplutura de pește. Dintr-un alt gogoloi se face capacul plăcințelei, care se pune peste umplutură. Se lipesc cu mâna cele două bucăți de aluat, prin apăsare.

Se unge cu o pensulă cu gălbenușul de ou bătut. Se bagă tava cu 4 plăcințele în cuptor. Mie mi-a mai rămas un pic de aluat, cât să mai fac două coșulețe. Mi-a mai rămas și umplutură, cât pentru încă vreo două plăcinte. Așa că am făcut un sos bechamel. Plăcințelele s-au copt destul de repede, vreo 20 de minute. După cum vă spuneam, aluatul s-a umflat peste măsură, a ieșit mai sfărâmicios ca de obicei și plăcințelele s-au lipit între ele, pierzându-și forma rotundă. Dar sunt demențial de bune. Am mâncat una, pe repede înainte, mai, mai să mi se facă rău! Dar prea suferisem 3 zile!

În cele două coșulețe am pus umplutură moț, le-am mai dat 5 minute la cuptor, ca să se lege umplutura și am pus sos bechamel pe ele. Am pus și parmezan raz, dar am făcut poza înainte de faza cu parmezanul!

Restul de umplutură se amestecă cu sosul bechamel și se mănâncă cu chiapati! (adică pâine nedospită, plată, pachistaneză sau lipie cum îi zicem pe la noi, doar că nu e lipie, lipie e cu totul altceva!)

Carmen Rodikaa, mii de plecăciuni! Fără tine, nu mâncam în veci așa minunăție!


ETAPA 20 –
PREPELITA UMPLUTA

Un platou principal festiv, excelent pentru masa de Revelion sau pentru o ocazie speciala. In Franta sunt foarte apreciate si sunt preparate in retete diverse, acompaniate de foie gras, mirodenii si ciuperci aromate. . Nu este foarte dificil de realizat, trebuie doar tinut cont de cateva reguli simple, sa lasam carnea suficient la macerat si luat arome si sa nu se depaseasca timpul de 15-20 minute la gatit ca sa nu fie prea facute.

INGREDIENTE
• Se calculeaza in mod normal o prepelita de persoana ( se pot manca si 2), deci pentru 4 persoane 4 prepelite,
• 100 ml ulei,
• 150 ml vin alb ,
• condimente, o lingura de verdeata ( salvie, rozmarin, ce preferati fiecare) .
• Pentru umplutura : 200 grame de ficat de pui,
• un fir de ceapa verde,
• o mana de ciuperci,
• 2 linguri ulei de masline,
• sare ,
• piper,
• verdeturi taiate fin,
• 2 felii de paine mai groase inmuiate in lapte,
• un ou intreg

Preparare:

Se spala si se curata bine prepelitele si pun intr-un vas mai adanc. Turnam peste ele un amestec facut din 100 ml ulei , 150 ml vin alb demisec, 100 ml apa, sare, piper, o lingurita boia, o lingura de ierburi maruntite ( eu am pussalvie si putin rozmarin, ambele de la congelator ca asa aveam) . Se lasa sa stea in amestecul asta la frigider minim 3 ore, ideal este sa se lasam cu o seara inainte pana la momentul prepararii.

Pregatim compozitia cu care vom umple prepelitele, taiem bucatele mici ficatul de pui si ciupercutele si rondele fine ceapa verde. Daca preferati o compozitie mai omogena puteti sa faceti totul cu robotul sa obtineti o compozitea asemanatoare cu carnea tocata ( eu prefer sa ramana bucatele ).

Punem intr-o tigaie cele 2 linguri de de ulei de masline si cand este incins adaugam ficatul de pui , ciupercile si ceapa verde. Condimentam dupa gust si lasam sa se faca la foc mic pret de 8-10 minute .

Dupa aceea lasam compozitia la racit si cand este doar calduta adaugam miezul de paine inmuiat in lapte , bine stors apoi, si un ou intreg. Omogenizam bine cu o spatula si mai condimentam daca este cazul. Cu aceasta compozitie umplem bine prepelitele sa stea umflate, si le asezam apoi intro tigaie mai mare cu peretii inalti. Eu am legat piciosusele cu un fir de ata ca sa stea apropiate si le-am aranjat cu grija in tigaie, nu am cusut locul de umplutura pentru ca nu iese si arata mai bine asa. Turnam peste ele compozitia in care au stat la macerat, acoperim cu un capac si le lasam la foc mic primele 10-15 minute, rotindu-le din cand in cand .

Dupa 10-15 minute putem sa lasam focul putin mai mare si le rotim cu grija sa se faca pe ambele parti inca 5-10 minute. Dupa ce a scazut apa de la ele gustam putin piscand cu o furculita spatele unei prepelite sa vedem daca este bine facuta, trebuie sa ramana putin ferma sa nu fie prea moale ca isi pierde aroma. Se servesc calde cu orice garnitura de exemplu cateva rondele de cartofi si cateva pastai late proaspete trase in unt .

REŢETA ETAPEI 21 – SUPĂ TOURIN a l’ail

Usturoi tocat (jumătate căpăţână)
2 lg grăsime raţă, în cratiţă, la încins; se căleşte usturoiul puţin
Jumătate litru supă de pui, sare
Se pun paste (pate alphabet). 2 ouă separate. Peste albuş – 3 lg oţet de vin, batem bine şi apoi turnăm în oala de pe foc, câte puţi. Amestecăm, se fac zdrenţe.
Se bat gălbenuşele, se toarnă puţin lichid din oală peste ele, apoi se toarnă încet peste compoziţie.
Unii pun şi roşii.



ETAPA 20 – BLANQUETTE DE VEAUX (tocana de vitel cu sos alb)

1 kg carne cubuleţe, 2 morcovi, un praz, smântână, 3 gălbenuşe, rântaş.
Cuişoare, foi dafin, cimbru
Carnea spălată, pusă la fiert.

Se taie prazul, morcovii, se pun lângă carne, o ceapă în 4 iar în cealaltă se înfig cuişoare. Pătrunjel, ierburi.

Fierbe 2-2.30 ore, se obţine o supă.

În strecurătoare rămâne carnea.
Peste zeamă se pune rântaşul, jumătate lămâie stoarsă. Se bate cu telul pe foc, apoi se adaugă cele 3 gălbenuşe bătute bine cu smântâna.

Se adaugă legumele la alegere, adăugăm ciuperci şi carnea.



ŞAMPANIE DE CASĂ (de la un coleg de comentarii)

In locul metodei traditionale, denumite "methode champenoise", puteti alege metoda cea mai simpla de fabricare a sampaniei de casa, asa zisa "homebrew method". Aveti nevoie de un kit pentru fabricarea vinului, 6 sticle de sampanie cu capac ermetic, o palnie de plastic si drojdie de sampanie.

Preparati vinul
Cititi cu atentie instructiunile kitului si incepeti cu prepararea vinului alb, baza sampaniei de casa. Amestecati struguri de Champagne, portocale, prune, mere si coacaze pentru un vin usor, cu arome fructate. Aveti grija la continutul de zahar! O cantitate ce depaseste 500 de grame la 4 litri de vin va impiedica fermentarea drojdiei mai tarziu.

Lasati vinul proaspat produs sa se limpezeasca, apoi adaugati sirop realizat din doua parti de zahar dizolvate intr-o parte de apa. Aveti nevoie de aproximativ 65 de grame de zahar la 3,5 litri de vin. Nu exagerati cu indulcitorul, altfel riscati ca sticlele sa va explodeze. Fierbeti siropul, adaugati-l in vin, amestecati bine, apoi lasati sa se raceasca la temperatura camerei.

Nu folositi vin din comert ca baza pentru sampania de casa pentru ca riscati sa stricati amestecul si, mai mult ca sigur, va suprafermenta si va exploda.

Pregatiti drojdia de sampanie
Puneti drojdia de sampanie intr-un pahar cu apa calduta si un varf de cutit de zahar si lasati-o sa stea timp de sase ore. Adaugati treptat vinul si lasati din nou amestecul sa stea timp de sase ore, pana cand ati turnat tot vinul. In tot acest timp, pastrati recipientul acoperit.
Dupa ce ati amestecat bine vinul, turnati-l in sticle, asigurandu-va ca nu ati umplut sticla pana sus, ci ati lasat aproximativ 4-5 centimetri de aer la gatul sticlei de sampanie. Inchideti recipientele bine si lasati amestecul la fermentat.

Folositi sticle de sampanie sterile, uscate si la temperatura camerei. Pentru o curatare si sterilizare optime, scufundati sticlele in apa peste noapte, clatiti-le, apoi sterilizati-le timp de 30 de minute in cuptorul incins la 200 de grade Celsius.

Etapa fermentarii sampaniei de casa
In prima saptamana a fermentarii, pastrati amestecul la temperatura camerei. Apoi puteti muta sticlele intr-o incapere mai racoroasa, la aproximativ 15 grade, pentru un proces mai lent de fermentare. Sticlele trebuie sa stea la fermentat cel putin trei luni inainte sa fie desfacute. In ultima treime a etapei fermentarii, invartiti rapid sticlele o data la doua zile. Nu agitati continutul, ci doar invartiti cu rapiditate, apoi asezati la loc recipientul. Cand lichidul este limpede, transparent si clar, puteti considera ca sampania de casa este gata si sticla poate fi desfacuta.

Temperatura optima la care se recomanda sa consumati sampania este 0 grade Celsius. Bine racita si cristalizata, sampania de casa este gata pentru a fi servita la ocazii speciale, concurand umar la umar si chiar intrecand sampaniile din comert.

TURUL FRANŢEI - SINOPSIS (4 - ŞI ULTIMUL...)

ETAPA 17.
MOMENTUL ADEVĂRULUI.
După cursa spectaculoasă făcută ieri de Michael Rogers de la Tinkoff dar şi după o etapă care a marcat o confirmare a calităţilor rutierilor din „noul val” fracez, astăzi a venit vremea pentru a descoperi cine va fi „regele înâlţimilor”. Poate Thibault Pinot, poate Voeckler care vrea să se răzbune pentru ratarea de ieri, când a ieşit abia pe locul al doilea... poate că Purito Rodriguez va reuşi să uite de diferenţa de vârstă care îl desparte de noua generaţie şi să ne facă o surpriză... poate că polonezii Majka şi Kwiatkowski ne vor oferi şi mai mult spectacol, iar Nibali, cu siguranţă, va dori să confirme evoluţia spectaculoasă de până acum.

Astăzi etapa se desfăşoară între Saint-Gaudens şi Saint Lary Plat L’Adet, în Pirinei, acolo unde fiecare căţărare pune la încercare rezistenţa cicliştilor. Suferinţa nu s-a terminat. Punctul de plecare, Saint-Gaudens, ne aminteşte de alte etape ale Turului încheiate aici; în 1955 celebrul rutier francez Louis Bobet a dobândit, aici, tricoul galben – un început care apoi s-a concretizat prin câştigarea, pentru prima dată în istoria Turului, a trei ediţii consecutive. Bartali sau Ocana se înscriu şi ei printre câştigătorii unor etape care s-au încheiat aici.

Ne luăm, totuşi, rămas bun de la Centrul de Artă Modernă aflat în Capela Saint-Jacques, contruită în secolul al XVIII-lea şi pornim la drum spre sprintul de la Saint-Béat. Peter Sagan are asigurată victoria, aşa că poate nu se va grăbi să mai câştige puncte, dar cu siguranţă că tinerii francezi vor dori, din nou, să iasă în evidenţă.

După sprint ne aşteaptă trei căţărări de categoria întâi – Col de Portillon, Col de Peyresourde, Col de Val Louron-Azet şi una de categorie specială, la Saint-Lary-Soulan Pla d'Adet la altitudinea de 1654 m şi o pantă medie de 8,5% – cel mai greu traseu din această ediţie. Cei mai agresivi dintre specialiştii căţărători vor avea, cu siguranţă, succes.

La final Saint Lary întâmpină Turul pentru a zecea oară – prima fiind consacrată de victoria lui Raymond Poulidor în 1974. Staţiunea este celebră, iarna, pentru dotările care o fac renumită printre amatorii de ski, dar şi pentru un... Festival de Salsa care are loc în fiecare an, în ianuarie.

În sfârşit, câteva specialităţi locale: supa de spanac, supa deasă de legume cu afumătură, reţetele pe baza cărnii porcului negru de Bigorre şi aceeaşi „gâteau à la broche” – un fel de kürtös kalacs pregătit la foc tradiţional pe care am întâlnit-o şi în Bagnères-de-Luchon.

ETAPA 18
ULTIMA PIATRĂ DE ÎNCERCARE.
Pentru că suntem în Pirinei. Pentru că azi se vor decide lucrurile şi în privinţa tricoului alb cu buline roşii – deşi Rafal Majka se află, cel puţin teoretic, la o distanţă mult prea mare de urmăritorii săi şi doar o victorie a lui Nibali pe Hautacam ar mai putea schimba ceva. Purito Rodriguez, cel care a pornit în cursă cu speranţa de a deveni “regele munţilor” poate acum spera cel mult la locul al doilea...

Lupta dintre tinerii rutieri francezi nu s-a terminat, iar etapa de azi, care porneşte din Pau, le oferă o nouă şansă pentru a-l desemna pe cel mai bun dintre ei, cel care va ocupa un loc pe podiumul Turului Franţei din acest an. Pau, oraşul în care s-a născut regele Henric al IV-lea Bearnezul (castelul fiind unul dintre principalele sale atracţii turistice) are o lungă istorie a prezenţelor în Le Tour, aceasta fiind a 66-a oară când o etapă porneşte sau se încheie aici. În ultimii ani, unul dintre cei mai titraţi ciclişti francezi aici a fost Pierrick Fedrigo, cu o dublă în 2010 şi 2012.

Poate că ar fi fost bine ca o etapă să se încheie aici, pentru ca rutierii să poată gusta minunatele vinuri de Jurançon şi Madiran, sau produsele pe bază de foie gras. Sau măcar să aibă timp să viziteze Muzeul Aviaţiei aflat aici. Aşa cum stau lucrurile însă, ei se vor gândi mai degrabă la traseul dificil, care trece şi prin locuri cu semnificaţie istorică: Beaudean este locul naşterii lui Dominique Larey, medicul şef al armatelor napoleoniene şi cel care a pus bazele medicinei militare în Franţa; Bagnerres-de-Bigorre (Băile termale Bigorre) nu este doar o staţiune balneoclimaterică importantă ci şi un punct de odihnă pentru pelerinii care doresc să ajungă la Lourdes; din La Mongie se zăresc culmea Pic du Midi de Bigorre cu ai săi 2872 metri altitudine; Bareges – staţiunea balneoclimaterică aflată la cea mai mare altitudine din Franţa; în sfârşit, în aşteptarea ultimei căţărări spre Hautacam, Luz-Saint-Sauveur, locul unde Victor Hugo şi-a petrecut o perioadă a vieţii.

Hautacam este punctul final al etapei – şi punctul final al acestei călătorii prin Pirinei. El găzduieşte Turul pentru a cincea oară. Căţărarea de categorie specială nu desemnează în principal altitudinea – fiind situată la 1520 metri – ci dificultatea pantelor sale cu o medie de 7,8%. Hautacam ne aminteşte de Cadel Evans şi de efortul său din urmă cu şase ani: în 2008 a cucerit aici tricoul galben care, totuşi, nu i-a purtat noroc până la Paris, din cauza unei accidentări.

HAUTACAM

Cine va fi Regele din Hautacam? Cine se va putea măsura cu vulturii care, prin tradiţie, au donjonul lor aici, la mănăstirea Saint-Savin? Să fie din nou Nibali? Sau Majka, decis să-şi înscrie numele pe a treia victorie în munţi? Sau poate Thibaud Pinot? Sunt mulţi cei care vor încerca să se afirme, poate chiar încercând o ultimă evadare spectaculoasă.

ETAPA 19.
ÎN CĂUTAREA LUI CYRANO.
Sunt ultimele zile în Turul Franţei 2014. Clasamentele sunt aproape finalizate, nerăbdarea cicliştilor s-a mai domolit. Nibali a câştigat pe Hautacam, intrând în legendă. Rafal Majka a prins locul al treilea în etapă, reuşind să îşi apere tricoul alb cu buline roşii. Valverde a pierdut locul de pe podium deocamdată, dar mai are şanse la contratimpul de mâine. Noi, spectatorii, ne gândim cu tristeţe că se apropie finalul încă unui Tur istoric. Istoric – pentru că el a rămas fără trei dintre principalii favoriţi – Cavendish, Froome şi Contador - încă din primele etape. Pentru că mulţimea venită să întâmpine cicliştii pe pământ englezesc a depăşit de departe oricare dintre etapele-regale din Franţa. Pentru că niciodată, în ultimii 15 ani, nu au fost atât de mulţi tineri ciclişti francezi care să-şi confirme talentul şi ambiţia de-a lungul traseului. Pentru că, deşi nu am avut la fel de multe castele ca în alţi ani, locurile prin care am trecut au fost spectaculoase iar efortul rutierilor dramatic, din cauza schimbărilor frecvente de vreme.

Eu întâmpin etapa a 19-a cu bucuria de a fi primit un frumos cadou de la Eurosport – un tricou cu însemnele Tour de France!

Astăzi plecarea se face de la Maubourguet (în zona numită Pays du Val d’Adour) şi pornim în căutarea celebrului Cyrano, în Bergerac. Munţii au rămas în urmă, se văd doar în zare din această regiune de la poalele dealurilor. Numele localităţii are legătură cu cuvântul francez „mauvais” (rău) – putând fi tradus ca „satul rău”, un avertisment împotriva celor ce ajungeau aici cu gânduri necurate. În 2004 Turul Franţei a mai început o etapă de aici, în drumul său către Lourdes.

Trecem prin Marciac şi Condom, cu catedralele lor gotice medievale, iar apoi, în apropiere de Vianne, vom zări Castelul Tranquelléon, construit la începutul secolului al XIV-lea (1310) şi refăcut în secolul al XVIII-lea. Continuăm pe malul râului Garonne, spre Eymet, în Dordogne, cu al său castel construit în secolul al XIII-lea.

Punctul final al etapei, care se va termina, probabil, cu un sprint masiv este Bergerac unde, în Place de la Myrpe, piaţa principală a localităţii, vom fi priviţi cu un ochi critic de statuia poetului şi dramaturgului francez Cyrano de Bergerac, cel al cărui nume a devenit celebru datorită scriitorului Edmond Rostand. Totuşi, singura legătură a lui Cyrano (gascon născut... la Paris) cu acest oraş este domeniul Mauvières et Sousforest (Bergerac) deţinut de familia sa. Cyrano şi-a dorit o carieră militară, dar rănile suferite mai întâi în Războiul de 30 de ani împotriva spaniolilor, în cursul bătăliilor de ma Mouzon (1639) iar apoi Arras (1640) l-au obligat să renunţe la acest vis. Scrisorile sale, ca şi cele câteva lucrări de dramaturgie, au fost privite diferit de contemporanii săi, de la admiraţie la dispreţ.

STATUIA LUI CYRANO, DIN BERGERAC

Edmond Rostand l-a făcut cunoscut (în piesa sa din 1897) preluînd multe dintre legendele legate de numele lui Cyrano – de la dragostea sa pentru Roxanne, la nasul său „uriaş” şi momentul în care, după cum se spune, a pus pe fugă 100 de spadasini când a sărit în apărarea lui François Pajor de Lignières, poet şi prieten de pahar.

Bergerac este legat de numele celebrului rutier francez Jackie Durand şi de victoria sa de la Cahors, în 1994, de Festivalul medieval care are loc, anual, în luna iulie, dar şi de cei patru Chef-i care deţin stele Michelin pentru talentul lor culinar.

Cine va câştiga aici? Va reuşi oare Sagan să spargă ghinionul care, în acest an, l-a împiedicat să adauge noi victorii în panoplia sa? Vor reuşi Kittel sau Kristoff să adaugă încă o victorie în acest Tour? Sau, poate, Majka va dori să ne arate că e bun la toate capitolele? O evadare reuşită l-ar putea ajuta.


ETAPA 20
CU TOATĂ VITEZA ÎNAINTE!
Da, am ajuns la etapa de contratimp, ultima înainte de drumul festiv spre Paris, Champs Élysées şi festivitatea de premiere. După victoria lui Ramunas Navardauskas, prima pentru Garmin din acest Tour, pe o ploaie deasă care nu s-a oprit pe drumul spre Bergerac, a venit ziua ultimei bătălii importante, care se va încheia cu încoronarea celui mai rapid dintre ciclişti.

Suntem tot la Bergerac, de unde se va da startul etapei de contratimp. Primul dintre favoriţii de astăzi este, desigur, Tony Martin, dar nici alţi ciclişti – Kwiatkowski, Luke Durbridge, Mollema, Dumoulin între ei – nu se vor lăsa prea uşor învinşi. Poate că şi Rafal Majka îşi doreşte un hattrick... iar Nibali, deşi nu este primul pe această listă, va face tot posibilul pentru a menţine cât mai mult din avansul său de peste 7 minute.

Traseul de 54 km face legătura între Bergerac şi Périgueux, tot în departamentul Dordogne - o zonă viticolă cu căţărări mici dar destul de dificile, dintre care cea mai înaltă ajunge la 212 metri altitudine, la Dont-d-Meaux. Pe drum vom întâlni câteva castele – între care Barriere, din Villambard (construit în secolul al XI-lea, din păcate astăzi au rămas doar ruinele sale) şi Montréal, aflat doar la câţiva km distanţă de aceeaşi localitate. Conexiunea cu Canada nu e deloc întâmplătoare: construit în secolul al XII-lea, el a aparţinut familiei Pontbriand, duci de Montréal. Unul dintre aceştia, Claude de Pontbriand, a ajuns în 1535, alături de navigatorul francez Jacques Cartier pe malul fluviului Saint-Laurent, acolo unde, pe locul unei vechi aşezări a nativilor indo-americani numite Hochelagaqui, avea să se ridice oraşul Montréal. Cartier este, de altfel, cel care a dat numele de Canada acestui teritoriu şi a fost primul european care a desenat harta sa, dând un nume tuturor aşezărilor şi râurilor întâlnite în cale.

BLAZONUL DUCILOR DE MONTREAL

Trecem apoi în goana bicicletelor prin Manzac-sur-Vern, cu portalul bisericii romanice şi castelul Leyzarnie, construit pe la 1900 pentru contele Henry d’Osmoy într-un stil eclectic ce îmbină inspiraţia din stilurile clasice şi tendinţele Art Nouveau, la modă în perioada construcţiei sale. Un altul, castelul La Jarthe din Coussac, construit către sfârşitul secolului al XI-lea, a fost, se pare, un loc de refugiu pentru templierii prigoniţi în vremea regelui Philippe al IV-lea. Tot de Coussac este legată şi peştera preistorică Font-de-Gaume, care ne aminteşte de celebra Lascaux, cea mai cunoscută peşteră cu picturi rupestre din lume (aflată tot în Dordogne). Aici, la Font-de-Gaume, se pot vedea peste 200 de picturi preistorice în culori (bizoni, cai, mamuţi şi reni, dar şi siluete umane stilizate) datând, se pare, de acum circa 17.000 de ani – ea fiind singura peşteră de acest fel din Franţa care încă mai poate fi vizitată.

CASTELUL LEYZARNIE

MUZEUL DE LA FONT-DE-GAUME

Tocmai în ultima etapă atâtea castele şi vestigii? Din păcate timpul este scurt, o etapă contratimp presupune viteză şi forţă, iar câştigătorul va trebui să fie un atlet adevărat, ţinând cont de lungimea traseului şi de profilul acestuia.

Da, este penultima zi a Turului Franţei 2014. Mâine vom ajunge la Paris şi totul se va termina. Rămân amintirile... bune sau rele, ele ne vor însoţi un an întreg, până la TdF 2015.
A, să nu uit! S-a confirmat că, urmare a succesului primelor etape din acest an, cicliştii vor reveni şi anul viitor în Yorkshire, pentru o cursă de trei zile. Nu e grozav?

ETAPA 21.
DRUMUL CĂTRE VICTORIE.
A venit şi ultima zi din Le Tour 2014. Am petrecut trei săptămâni spectaculoase, cu bucurii pentru unii, cu dezamăgiri pentru alţii, cu surprize oferite de tinerii ambiţioşi, vreme schimbătoare şi căzături cu efecte teribile. Am avut parte de prima etapă de pavate; de cele mai dificile etape de munte din ultimii ani – nu prin înălţime ci prin înlănţuirea culmilor din Alpi sau Pirinei; de peisaje spectaculoase şi locuri care au marcat comemorarea celor 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial.

Noi, comentatorii de pe margine ne-am bucurat, ca de obicei, de reîntâlnirea pe pagina Eurosport România. Am sperat în victoria favoriţilor noştri; unii ne-au dezamăgit, alţii ne-au confirmat aşteptările. Discuţiile noastre au fost adesea aprinse, iar la ele au participat prieteni din cele patru zări – din România în Franţa, din Germania şi Spania în Peru. Ne-am străduit să punem întrebări interesante, să facem comentarii inteligente pentru a merita să obţinem tricourile oferite de organizatori şi ne-am bucurat pentru fiecare dintre vechii şi noii noştri prieteni care le-au câştigat.

Astăzi ne luăm rămas bun de la Tour de France 2014, dar nu înainte de etapa finală, aceea a paharelor de şampanie şi a felicitărilor, care ne poartă de la Évry la Paris, pe Champs Élysées. Comuna Évry (cunoscută, până acum câteva decenii, drept Évry-sur-Seine) este „noul oraş” din suburbia de sud a Parisului şi locul unde Erik Zabel a câştigat o etapă în 2001. Deşi lovit, în ultimii ani, de criza economică, Évry ne întâmpină cu clădirile sale moderne, inclusiv Catedrala în stil modernist, locul unde Papa Ioan-Paul II a făcut o vizită în urmă cu exact 20 de ani, dar se poate lăuda cu construcţii religioase dedicate tuturor celor trei religii principale (catedrala, o moschee şi o sinagogă, ba chiar şi pagoda budistă vietnameză Khanh-Anh, cea mai mare din Europa) dar şi tuturor confesiunilor creştine.

CATEDRALA DE LA EVRY

Évry se mai poate lăuda cu prezenţa, aici, de-a lungul mai multor ani, a compozitorului Gioachino Rossini care, se pare, a compus chiar aici capodopera sa „Bărbierul din Sevilla”. Tot aici îşi are sediul proiectul spaţial european Ariane, care reuneşte oameni de ştiinţă din Franţa, Marea Britanie şi Germania. Până acum au fost lansate cinci serii de rachete Ariane, al şaselea fiind actualmente în fază de proiect. Una dintre rachetele purtătoare de acest tip este expusă la Muzeul Aviaţiei deschis la aeroportul Bourget din Paris.
Aşadar, acesta este locul unde, aşezaţi pe şaua bicicletelor, cicliştii vor ciocni un pahar de şampanie. Plutonul va defila încet pe străzi, cu deţinătorii tricourilor distinctive în prim plan, pe străzile acestui orăşel pentru ca, după ce se va da startul oficial, să pornească spre Paris.

Vom trece apoi prin apropiere de grădinile din Coursson, acolo unde, de două ori pe an, se organizează spectaculoase expoziţii de flori; s-ar putea chiar să zărim, în depărtare (sau din zborul elicopterului) Castelul du Marais, cu grădinile sale şi muzeul Talleyrand. Proiectul cupolei din clădirea principală este inspirat de pavilionul Orologiului de la Louvre. Aici au locuit, de-a lungul timpului, ducele de Wellington, dramaturgul Prosper Mérimée (autorul nuvelei „Carmen” devenită celebră datorită muzicii lui Georges Bizet), Chateaubriand sau poetul şi prozatorul Charles Augustin Sainte-Beuve.


CASTELUL DU MARAIS

Vom trece apoi prin apropiere de Versailles şi Meudon, oraş al artiştilor, pe malul Senei, dar şi locul unde se află un observator astronomic celebru, construit în 1874 pe locul vechiului castel. Sculptorul Auguste Rodin a locuit aici – villa des Brillants este astăzi muzeu - şi tot aici este înmormântat; Richard Wagner a compus, tot aici, „Olandezul zburător”. Celine, autorul „Călătoriei la capătul nopţii” (Voyage au bout de la nuit) romanul modern care aduce „anti-eroul” în peisajul literar francez a locuit aici până la moartea sa, în 1961. Tot la Meudon au avut loc primele teste de zbor cu balonul cu aer cald, pe la 1880, în celebrul „Hangar Y”. Un secol mai târziu, în 1986 Meudon a fost gazda unei etape de contratimp în Tour de France, iar de aici mai avem de parcurs doar 9 km până la Paris.

În drumul nostru spre Paris vom trece, ca în fiecare an, pe lângă clădirile aparţinând ASO – organizatorii Turului Franţei, din Issy-les-Moulineaux. Un omagiu scurt dar necesar, pentru cei care ne dăruiesc an de an această minunată perioadă de trei săptămâni, în care sportul se îmbină perfect cu istoria şi turismul. Apoi, pe lângă Bois de Boulogne, ne vom continua drumul spre Paris. Tot aici se găseşte şi sediul Eurosport.

CLĂDIRILE ASO

SEDIUL EUROSPORT

Champs- Élysées şi Arcul de Triumf construit la ordinul lui Napoleon, la începutul secolului al XIX-lea, spre gloria Armatelor Franceze, constituie punctul final al călătoriei, aşa cum se întâmplă în fiecare an. Ceremonia de premiere a cicliştilor victorioşi va avea loc spre seară, la fel ca în 2013, şi probabil că organizatorii ne pregătesc o desfăşurare de forţe spectaculoasă, cu jocuri de sunet şi lumină.
Cine va fi ultimul câştigător din acest an? Sagan, Kittel, Dumoulin, Kristoff şi poate alţii se vor lupta pentru a-şi lega numele de acest bulevard legendar. Marcel Kittel a câştigat, anul trecut, lupta cu Mark Cavendish. Va reuşi oare acest lucru şi acum, în lipsa lui Mark?

Vom vedea... Apoi, după decernarea premiilor, glasurile şi uralele se vor estompa, iar luminile se vor stinge încet, lăsând în urmă încă o ediţie a Turului Franţei. Timp de un an, ne vom gândi la surprizele din anul viitor şi vom răsfoi amintirile de acum.

RIEN NE VA PLUS…. À BON ENTENDEUR, SALUT!

TURUL FRANŢEI - SINOPSIS (3)

Le Tour 2014 continuă - şi tot aşa şi comentariile mele zilnice. Mi s-a părut interesant să scriu câte ceva despre fiecare loc prin care trece caravana... Căutând informaţii de toate felurile te documentezi mai bine, afli mai multe - şi deci este şi o satisfacţie personală...

Aşadar, iată a treia parte a comentariilor. Ultima va veni după finalul de la Paris, de duminică şi va cuprinde etapele din ultima săptămână a acestui superb traseu sportiv şi turistic.

DOINA BUCĂTARU DIXIT:
Turul Franței sau Turul Abandonurilor
Etapa 2
115 Sacha MODOLO LAM - abandon
71 Mark CAVENDISH OPQ - nu s-a prezentat la start
Etapa 4
166 Andy SCHLECK TFR - nu s-a prezentat la start
137 Gregory HENDERSON LTB - abandon
Etapa 5
1 Christopher FROOME SKY - abandon
Etapa 6
117 Ariel Maximiliano RICHEZE LAM - nu s-a prezentat la start
33 Jesus Alberto HERNANDEZ BLAZQUEZ TCS - abandon
26 Egor SILIN KAT - abandon
9 Xabier ZANDIO ECHAIDE SKY - abandon
Etapa 7
167 Danny VAN POPPEL TFR - abandon
142 John Darwin ATAPUMA BMC - abandon
63 CLEMENT Stef BEL - abandon
Etapa 8
191 Mathias FRANK IAM - nu s-a prezentat la start
133 Bart DE CLERCQ LTB - abandon
Etapa 9
173 Egoitz GARCIA ECHEGUIBEL COF - abandon
Etapa 10
185 Mathew HAYMAN OGE - abandon
54 Edward KING CAN - abandon
31 Alberto CONTADOR TCS - abandon
Ziua de pauză
163 Fabian CANCELLARA TFR - abandon
Și nu suntem decât la jumătate!

ETAPA 13
SĂ FIE CU NOROC ! Am trecut, deja, în a doua jumătate a Turului Franţei din acest an. Plecarea se face tot din Saint-Étienne, în ziua dedicată comemorării a 96 de ani de la naşterea lui Nelson Mandela. E timpul ca rutierii din echipele care încă nu au obţinut victorii de etapă să iasă, în sfârşit, în evidenţă. Cicliştii de la Europcar şi Orica au încercat acest lucru ieri, dar sprintul masiv din final le-a stricat planurile. Poate ei, poate cei de la Trek sau Movistar să încerce ceva acum.

Ne îndreptăm, aşadar, spre Alpi. Astăzi, drumul început la Saint-Étienne ne poartă prin Saint-Chamond, vechiul punct de pază pentru apeductul de la Lyon. Este localitatea unde s-a născut campionul de Formula 1 Alain Prost. Apoi, la Col de la Croix de Montvieux se va trece peste o căţărare de categoria a treia. Încet ne apropiem de departamentul Rhone-Alpes şi, trecând peste Col de Palaquit, la 1154 de metri, ajungem la punctul final al etapei – Chamrousse, aflată la 1730 de metri altitudine.

Vremea va avea mare importanţă azi asupra capacităţilor fizice ale cicliştilor. Totuşi, Nibali, Valverde sau Purito Rodriguez continuă să aibă, teoretic, prima şansă de victorie.

Chamrousse nu este pentru prima dată pe traseul Turului Franţei. În 2001 a găzduit un contracronometru – câştigat de Lance Armstrong. Panorama spectaculoasă care se deschide spre vârfurile montane din jur constituie o atracţie mai ales pentru pasionaţii sporturilor de iarnă. Aici s-au desfăşurat şase dintre probele de iarnă ale Olimpiadei de la Grenoble din 1968 – la care celebrul Jean-Claude Killy a câştigat trei medalii de aur.

La Chamrousse are loc un festival internaţional unic în lume – festivalul montan stradal numit Chamrousse en Piste. Cât despre specificul culinar, zona este cunoscută pentru specialităţile de caramangerie şi patiserie, dar şi pentru diversitatea brânzeturilor din lapte de vacă. Aşa-numitul „gratin dauphinois” (cartofi la cuptor, cu usturoi şi smântână), puiul cu fructe de mare (specialitate foarte iubită în aceste locuri), un gen de ravioli numiţi „tourtons” (umpluţi cu carne sau legume în diferite combinaţii) sau celebrul „tartiflette” (bazat tot pe cartofi la cuptor, dar cu multă ceapă, brânză rasă şi felii de jambon afumat) sunt tot atâtea ispite pentru cei ce vor avea timp să stea la masă şi să se bucure de rezultatele obţinute în cursă.

ETAPA 14
ALPII. ISTORIE ŞI PROVOCARE. Cu o zi în urmă, căldura a făcut destule victime în rândul cicliştilor. Navarro, se pare cu gastroenterită, chiar Richie Porte cu probleme încă neclarificate... Bardet şi Peraud în suferinţă... După afirmaţiile directorilor sportivi ai echipelor, fiecare ciclist a băut, pe parcursul etapei, în jur de 20 de sticle de apă, adică aproximativ 10 litri!

Azi etapa ne poartă de la Grenoble, oraşul cu aură olimpică şi amuntirea lui Jean-Claude Killy, dar şi cel în care, în 2013, Thomas Voeckler a câştigat o etapă spectaculoasă a Criteriului Daupniné. Ne îndreptăm spre Risoul, staţiunea cu ape sulfuroase cunoscută din vremea romanilor – un fel de Herculane franţuzesc. Alpii îşi deschid, cu precauţie, drumurile pentru cicliştii care doresc, din nou, să-i cucerească, iar Col d’Izoar, trecătoarea aflată la 2360 de metri altitudine, „culmea pleşuvă” cu monumentul dedicat lui Fausto Coppi şi Louison Bobet (primul francez câştigător al Tour de France de trei ori la rând, între 1953-1955) pare să fie adevărata piatră de încercare în această parte a traseului.



Risoul, staţiune din Alpii Superiori (Hautes-Alpes)aflată destul de aproape de graniţa cu Italia, în aşa-numita Pădure Albă, ne aminteşte de victoria lui Chris Froome în Criteriul Dauphiné din 2013. Tot aici s-au lansat, în Tour de l’Avenir, rutieri astăzi foarte cunoscuţi, cum sunt Nairo Quintana şi Andrew Talansky – niciunul dintre aceştia nu se află, din păcate, între cei care vor ajunge azi acolo.

Cu siguranţă că rutierii nu vor avea timp să facă băi în apa sulfuroasă, cu toate că aceasta le-ar mai putea vindeca din rănile adunate de-a lungul celor 13 etape precedente. Dar poate vor avea prilejul să admire livezile de meri cunoscute în toată Franţa, pentru fructele lor parfumate.
Ne aşteptăm ca favoriţii să încerce să îşi apropie victoria, căci orgoliul cuceririi Alpilor nu se compară cu nimic altceva. Totuşi, sunt posibile surprize din partea unor tineri talentaţi ca Bakelants, Bardet, Rafal Majka – sau poate că Voeckler va dori să adauge încă un podium explorărilor sale din această regiune...

ETAPA 15
SPRINT ŞI ISTORIE ROMANĂ. Astăzi părăsim Alpii şi ne îndreptăm spre sudul Franţei. Plecarea se face din Tallard, o comună cu puţin peste 1900 de locuitori aflată pe coama muntelui. Le Tour nu se află aici pentru prima dată – în 2007 etapa a 10-a a pornit tot de aici, încheindu-se, atunci, la Marsilia.
Astăzi nu vom ajunge atât de mult spre sud. Punctul final al călătoriei, după sprintul de la km 175,5 din La Galine, va fi oraşul Nîmes – mărturie vie a istoriei Imperiului Roman dar şi locul unde s-a realizat, pentru prima dată, ţesătura de bumbac cunoscută iniţial sub numele de „serge de Nîmes” şi pe care cu toţii o cunoaştem ca „denim”.

Multe lucruri extraordinare se pot spune despre acest oraş construit în vremea romanilor sub numele de Nemausus, pe malul râului Gardon. Când l-am vizitat pentru prima dată, acum vreo 20 de ani, am fost impresionată de modul în care au fost păstrate aici vestigii romane spectaculoase. Mai întâi, podul apeductului roman, Pont-du-Gard, lung de 50 km (cel mai lung din Europa) care aducea apa necesară oraşului de la un izvor aflat la Uzès. Această construcţie uimitoare, pe trei niveluri, a fost realizată în secolul I d.Hr. şi se păstrează şi astăzi uimitor de bine.

Oraşul propriu-zis a fost construit într-o zonă de câmpie, pe Via Domitia, drumul roman care făcea legătura între Roma şi posesiunile sale spaniole. Între cele mai frumoase şi bine păstrate vestigii romane de aici se numără Templul dedicat lui Gaius Caesar şi Lucius Caesar, construit, se pare, în jurul anului 16 î.Hr. şi cunoscut astăzi drept „Maison Carée”, în principal pentru că are o structură rectangulară şi în jurul său a fost păstrat un perimetru larg, deschis, pentru ca această clădire să fie bine scoasă în evidenţă între construcţiile de secol XVIII care o înconjoară.

Dar elementul definitoriu al oraşului Nîmes este Amfiteatrul Roman, cea mai bine păstrată arenă romană din întreaga Franţă. Construit în jurul anului 70 d.Hr amfiteatrul a fost recondiţionat către sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru luptele de tauri ce au loc anual, de Rusalii, după încheierea paradei numite „pégoulade”, în cadrul unor festivităţi păstrate astfel încă din Evul Mediu. Poate că tocmai amfiteatrul a fost elementul comun care a motivat înfrăţirea oraşului cu Verona – pentru că ambele păstrează amfiteatre romane impresionante, ce servesc şi azi drept scenă pentru spectacole de operă şi concerte. În sfârşit, să nu uităm Jardins de la Fontaine – superba grădină ridicată pe locul unde, odinioară, se aflau termele romane din oraş.

Nu ştim dacă rutierii vor avea timp să admire aceste frumuseţi. Dar poate că Greg Lemond şi Stephano Bernardino vor folosi acest prilej pentru a aminti de victoria lui Mark Cavendish în sprintul care a încheiat o etapă a Turului acum cinci ani, în 2009.

21 IULIE – ZI DE PAUZĂ
Ce se poate face în ultima zi de pauză din Tour de France 2014?

Mai întâi, o trecere în revistă a amintirilor săptămânii care a trecut. Tricoul galben purtat de un francez, Tony Gallopin, de ziua Franţei. Lacrimile lui Andrew Talansky la capătul unei etape în care, rănit şi plin de vânătăi, a refuzat să se lase învins. St Etienne şi încă o ratare a victoriei de către Sagan. Amintirea tragicului accident al lui Andrei Kivilev. Clădirile proiectate de Le Corbusier. Alpii şi victoria lui Nibali de la Chamrousse, apoi victoria lui Rafal Majka de la Risoul, spectaculosul duel între tinerii ciclişti francezi şi chinul lui Purito, cel care încearcă să-şi adjudece tricoul alb cu buline roşii al căţărătorilor. În sfârşit, amfiteatrul roman şi o nouă victorie a echipei Katiusha, la sprintul din Nîmes, prin ambiţiosul Kristoff, după ce Bauer şi Elmiger au fost la un pas să treacă primii linia de sosire, supă o evadare de 200 de km. Sagan a sosit pe locul al treilea – unul pe care încă nu îl obţinuse, aşa cum a spus chiar el la finalul etapei...

Pentru ciclişti, ziua de pauză înseamnă Carcassonne. Sunt sincer invidioasă pe şansa lor de a descoperi secretele vechilor cathari, cele pe care multă lume le-a aflat abia din cărţile lui Dan Brown...



Rămâne supărarea suporterilor care încă nu s-au liniştit, după abandonul favoriţilor lor; bucuria că o nouă generaţie de ciclişti talentaţi – mulţi chiar din Franţa – e gata să preia ştafeta; diversitatea comentariilor şi a discuţiilor de pe pagina Eurosport, care nu ne lasă să ne odihnim nici măcar o zi; şi, între două reluări televizate, câte o pastilă de WATTS cu imagini... tot din ciclism.

Odihniţi, ne pregătim pentru ultimele etape din această ediţie, 2014, a Turului Franţei. Aşa de repede au trecut două săptămâni?????

ETAPA 16
POVESTEA LEGENDARILOR CATHARI.
Ziua de pauză a cicliştilor s-a terminat. Nu ştim ce amintiri au adunat din acest oraş-fortăreaţă medieval care, conform tradiţiei, a aparţinut vechilor cathari, un popor creştin cu origini misterioare (după unii cercetători, persane) despre care Dan Brown ne spune că erau păstrătorii celui mai teribil secret al creştinătăţii – Sfântul Graal. Catharii, consideraţi de către Papalitate un grup de eretici, au fost învinşi şi ucişi de către armatele de cruciaţi ai Papei Innocent al III-lea pe la 1209.

Fortăreaţa de la Carcassonne, construită în structuri concentrice, este înconjurată de un zid exterior foarte înalt, cu 53 de turnuri de pază. În vremea cea mai neagră a Catolicismului occodental, aici şi-a stabilit sediul Inchiziţia franceză; asăzi, turnul care i-a aparţinut acesteia găzduieşte un „Muzeu al terorii”. Tot aici se mai află o grădină şerpuită, numită „Grădina Calvarului” dar şi aşa-numita Stradă Voltaire. În timpul lui Napoleon, fărtăreaţa, aflată într-o stare gravă de degradare, a fost la un pas să fie demolată, dar a fost în cele din urmă salvată de autorităţile locale şi de cetăţeni.



În etapa precedentă Kristoff s-a alăturat marilor câştigători de etape de aici, Yaroslav Popovich sau, în vremuri mai de demult, Jean Stablinski. Astăzi plutonul pleacă din Carcassonne îndreptându-se spre Pirinei, prin Autacam, pentru a se încheia la Bagnères-de-Luchon, în apropiere de graniţa cu Spania. Vom avea oare un câştigător de etapă spaniol? În alţi ani echipa Euskaltel, formată din ciclişti basci, avea ambiţia de a câştiga etapele din această zonă. Cine va câştiga de această dată?

Le Tour a ajuns pentru prima dată la Luchon în 1910, când câştigător a fost Octave Lapize. „Regina Pirineilor” va pune ca de obicei probleme cicliştilor, dar între ei se află şi francezul Voeckler, câştigător aici în 2010 şi care, poate, doreşte să repete acea perfornanţă.

La final, poate că rutierii vor gusta câteva dintre specialităţile locale: „Pétéram” (asemănătoare cu haggis-ul scoţian, o mâncare făcută cu burtă de oaie), „pistache” (tocană de oaie) sau „gâteau à la broche” – un fel de kürtös kalacs pregătit la foc tradiţional.

LE TOUR DE FRANCE - SINOPSIS (2)

Aceasta era postarea pe care îmi propusesem să o scriu ieri, în prima zi de pauză din Le Tour 2014.
După superbele zile din Anglia, am decis să scriu câteva cuvinte înainte de fiecare etapă, încercând să descopăr, cu câteva ore mai devreme, cât mai multe detalii despre locurile prin care trece caravana cicliştilor.

Voi face la fel şi în zilele următoare. Şi tot la fel, în fiecare zi mă voi lăsa purtată în discuţiile cu ceilalţi pasionaţi de ciclism de pe Facebook. E o întâlnire plăcută pe care fiecare dintre noi o aşteaptă cu nerăbdare. Pentru că Le Tour este un eveniment unic.

Aşadar, iată comentariile pentru etapele 5-11:

ETAPA 5
Ciclismul este un sport care te duce pretutindeni, de-a lungul şi de-a latul globului, în căutarea victoriei. Noi, spectatorii, îi privim pe ei, cicliştii, dar descoperim totodată frânturi de istorie, natura spectaculoasă, urmele trecerii altui gen de eroi. OARE CICLIŞTII, ÎN CĂUTAREA GLORIEI DE O ZI SAU MAI MULTE, SE GÂNDESC, MĂCAR PENTRU O CLIPĂ, LA GLORIA ETERNĂ A LOCURILOR PRIN CARE TREC ÎN VITEZĂ? Astăzi legenda Turului Franţei se împleteşte iar cu istoria şi legendele ei. Ypres ne aminteşte de Primul Război Mondial – şi de mitul armistiţiului de Crăciun al anului 1914; Arenberg – de războaiele napoleoniene şi de aristocraţia belgiană. Kittel s-ar putea mândri cu victoria nemţilor din a doua bătălie de la Ypres, dar poate că nu ar vrea să ştie că a fost pentru prima dată când conaţionalii lui au folosit gaze ucigaşe în război. Britanicii de la Sky s-ar putea gândi la cei peste 11.000 de soldaţi britanici căzuţi aici. Dincolo, francezii s-ar putea gândi la ocuparea malului de vest al Rinului pe la 1798...

ETAPA 6
Dacă prietena noastră Doina Bucătaru ne răsfaţă zilnic, punând în practică reţetele propuse de Manolo, mie îmi place să caut informaţii care ţin de istorie – istoria Turului Franţei, dar şi cea a locurilor pe unde trecem. Astăzi plecăm (pentru a 3-a oară în istoria Turului) de la Arras – vechi oraş al galilor neînfricaţi, ce ne aminteşte de poveştile cu Asterix şi Obelix, dar şi locul unde s-a născut Robespierre, unul dintre eroii Revoluţiei Franceze. Catedrala în stil gotic a fost construită în secolul al XIX-lea, pe locul unde o alta, a cărei construcţie începuse în secolul al IX-lea, a fost distrusă tot de “cetăţenii” Revoluţiei... La celălalt capăt, Reims, fondat tot de gali, este un oraş de seamă pentru Monarhia franceză – la Catedrala de aici a avut loc încoronarea tuturor regilor francezi.
La sfârşitul acestei etape câştigătorii vor bea, probabil, şampanie, pentru că Reims este şi capitala neoficială a departamentului Champagne. Poate acesta este unul dintre motivele pentru care Turul Franţei ajunge aici, astăzi, pentru a 12-a oară!!!

ETAPA 7
Azi, Le Tour continuă celebrarea a 100 de ani de la începutul Primului Război Mondial, trecând prin Meuse şi aproape de Verdun... Dar nu mă voi referi la asta, comentatorii Eurosport vor aduce, cu singuranţă, multe detalii despre acest subiect. Astăzi e timpul să spunem câteva cuvinte despre ARTĂ. Sportul s-a îngemănat adesea cu arta, încă din vremea vechilor greci – dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci, pentru că ajungem la Nancy, despre Şcoala din Nancy (École de Nancy), principalul centru Art Nouveau din Franţa începutului de secol XX. Muzeul dedicat acestei şcoli, aflat tot aici, în Nancy – şi pe care l-am vizitat în urmă cu vreo opt ani – cuprinde nenumărate obiecte ce combină sticla, oţelul, fierul forjat, ba chiar şi lemnul... Superbe exemplare de artă experimentală creeate de Émile Gallé (primul director al Şcolii de la Nancy, până la moartea sa în 1904) se îmbină perfect cu obiectele decorative din lemn, aparţinându-i lui Louis Majorelle, magicianul fondator al Şcolii de la Nancy…
Le Tour revine la Nancy pentru a 17-a oară.

ETAPA 8
Astăzi ajungem în munţi, pentru prima dată în 2014. Munţii Vosgi au onoarea de a deschide „balul” pentru adevărata luptă între favoriţi. Cu siguranţă, Froome regretă ghinionul care l-a împiedicat să fie azi aici, într-o etapă pe care, poate, ar fi câştigat-o. Contador şi Valverde îşi pun la bătaie ambiţiile latine; Nibali trebuie să se decidă dacă vrea să păstreze în continuare tricoul galben sau dacă e mai bine să-l predea, pentru o vreme, unui alt pretendent; „lupii tineri” (Kwiatkowski, Coquard, dar mai ales Richie Porte) sunt gata de atac; în sfârşit, un grup de rutieri mai au o şansă pentru a arăta că selecţia pentru TdF 2014 a fost justificată – Voeckler, Rui Costa, Bauke Mollema, Van den Broeck... Sau poate Purito, vulpe „bătrână”, ne va dovedi că nu a venit în Tour doar pentru o plimbare de voie.

Vosgii ne vor oferi peisaje care seamănă mult cu cele din Pădurea Neagră, Rinul reuşind astfel să arunce o provocare Dunării pentru titlul suprem în frumuseţe. Dar să nu uităm nici bătăliile care au avut loc în Vosgi, atât în Primul cât şi în al Doilea Război Mondial... La final, după o căţărare care poate părea prea scurtă pentru a tranşa lupta între favoriţi, vom ajunge la Gerardmer – staţiunea montană pe care Albert Hugo, fratele marelui scriitor Victor Hugo a numit-o „Perla Vosgilor”. Aici a fost deschis primul birou de turism din Franţa, în 1875. Şi tot aici, la finalul cursei, ne putem relaxa savurând preparatele specifice acestei zone: cartofii la cuptor (pe care localnicii îi numesc „tofaille”), specialităţile din carne afumată, pateul de Lorraine şi, desigur, tarta cu afine...

ETAPA 9
PASTILA ZILEI: Etapa a noua pare să fie una dintre “pietrele de încercare” pentru cicliştii deja obosiţi de ploi şi vânt, de căzături şi urmăriri. Toată lumea se întreabă de ce Nibali nu a renunţat la tricoul galben, pentru a-şi proteja şi odihni echipa înainte de etapele teribile din Alpi. Dar italianul este orgolios (mai ales că Vinokourov se află în caravană...) şi nu recunoaşte că efortul său susţinut ar putea să ducă la eşec. De cealaltă parte, Contador „se joacă” de-a şoarecele şi pisica, testând, cu ajutorul echipei Tinkoff, puterile rivalului său, înainte de a încerca să-i dea lovitura de graţie.

Poate că aceasta va avea loc astăzi, pe drumul dintre Gerardmer şi Mulhouse, cu ale sale căţărări spectaculoase – trei de categoria a treia, două de a doua şi una de primă categorie. Cei care vor ajunge primii la final se vor putea considera eroi – şi poate că, dacă nu ar fi suferit până acum, un Mollema sau Majka ar avea o şansă de a ne oferi spectacol. Pentru finiş, organizatorii au ales localitatea în care se găseşte cel mai mare muzeu al automobilului din lume, dar şi un muzeu al căilor ferate, la fel de spectaculos. Prima dată când Le Tour a trecut pe aici a fost în 1926 – iar învingătorul de etapă, belgianul Jules Buysse, a dobândit astfel tricoul galben, pe care totuşi nu a reuşit să-l păstreze până la final, când i l-a cedat fratelui său, Lucien.

Influenţa germană în această zonă alsaciană este elementul fundamental. Centrul de artă contemporană se numeşte Kunsthaus; tot aici se află şi o Operă Naţională şi o orchestră simfonică, dar şi Universitatea Alsaciei superioare, important centru academic.

Iată şi câteva specialităţi culinare locale: berea de Mulhouse, fabricată cu apă din izvoare locale, o pâine alsaciană cu crusta închisă la culoare, cu nume franţuzesc – „moricette” – al cărei secret constă, se pare, în păstrarea, pentru câteva ore, a aluatului dospit în baie de apă caldă cu multă sare. La fel de bune sunt şi „bredalas”, fursecurile cu fructe specifice aici în perioada Crăciunului, dar care constituie un răsfăţ în orice moment al anului.

ETAPA 10 – 14 IULIE, ZIUA BASTILIEI
VIVE LA FRANCE! La ora locală 10 pe Champs Élysées au început festivităţile dedicate Zilei Naţionale a Franţei. Trecând în revistă trupele, într-un jeep militar, preşedintele Hollande a dat onorul steagurilor tuturor statelor membre ale UE, între care se afla şi steagul României. Se intonează La Marseillaise, imnul Franţei ("Chant de guerre pour l'Armée du Rhin"), compus în timpul Revoluţiei de Claude Rouget de Lisle – un alsacian. În Turul Franţei, Ziua Bastiliei ne întâmpină cu tricul galben pe umerii merituosului învingător din etapa de ieri. Un motiv de mândrie pentru Franţa şi o provocare pentru restul cicliştilor aflaţi în cursa pentru câştigarea marelui trofeu. Plecarea se face tot din Mulhouse, frumoasa staţiune montană care va păstra pentru totdeauna în memorie numele celor doi Tony – Tony Martin, cu a sa victorie de etapă şi Tony Gallopin, cel care şi-a adjudecat, măcar pentru o zi, tricoul galben.

Punctul final este tot o staţiune montană din Munţii Vosgi, departamentul Haute-Saône. Vă mai aduceţi aminte de Froome, în 2012? De semnele disperate pe care i le făcea lui Wiggins, favoritul care abia reuşea să se ţină în urma lui? Ei bine, etapa a 7-a din 2012 a fost şi prima etapă câştigată de Froome în palmaresul său francez, fiind încheiată în La Planche des Belles Filles, după ce britanicul a răspuns atacului unui Cadel Evans în mare formă. Atunci, Froome a câştigat etapa, iar Wiggins – tricoul galben. Acesta este punctul final al etapei alese pentru Ziua Franţei. După asta urmează o binemeritată zi de pauză.

Oamenii locului spun că numele localităţii vine de la tinerele care, în timpul Războiului de 30 de ani (1618-1648), conform legendei, au fugit în munţi pentru a nu fi violate de soldaţii inamici; urmărite de aceştia, ele s-au aruncat într-un lac din apropiere, preferând să moară. O statuie reprezentând o frumoasă tânără, ridicată pe o culme de deal, aminteşte de această legendă. Dar La Planche des Belles Filles este şi un centru cultural interesant. Aici are loc un festival internaţional de muzică folk şi un festival dedicat lui Jacques Brel.

15 IULIE – ZI DE PAUZĂ

ETAPA 11
LE ROI EST TOMBÉ, VIVE LE ROI !!! După o zi de pauză, rănile din Vosgi încep să se vindece. Mai greu se va vindeca rana lăsată prin abandonul încă unui mare favorit al turului, Alberto Contador... Pe umerii unor ciclişti ca Nibali, Porte, Kwiatkowski, Tony Martin, Gallopin, Rolland, Voeckler sau chiar Purito Rodriguez rămâne obligaţia de a ne oferi, în continuare, etape spectaculoase, pe măsura locurilor prin care trece caravana.

Plecarea festivă a plutonului se face azi din Besançon, “oraşul artelor şi al istoriei” şi, mai ales, primul “oraş verde” proclamat în Franţa, aflat foarte aproape de graniţa cu Elveţia. Dacă ar fi să ne luăm după numele său arhaic germanic i-am putea spune „Bizanţul european”, pentru că denumirea sa din vremea Imperiului Germanic era aceea de Bisanz. Dar originile sale sunt mult mai vechi, iar romanii îl numeau Vesontio, preluând, se pare, un termen celtic însemnând, cu aproximaţie, „oraşul din munţi”. Trecerea romanilor prin aceste locuri este dovedită prin monumente specifice acelei epoci, dintre care cea mai impozantă este „Poarta Neagră”, Arcul de Triumf ridicat de împăratul Marc Aureliu în secolul al II-lea.
Partea cea mai frumoasă este, desigur, oraşul vechi, înconjurat de apele râului Doubs asemenea Tamisei care înconjoară districtul City al Londrei. Fortificaţiile vechii cetăţi au fost realizate după planurile celebrului inginer militar Vauban, în vremea dominaţiei spaniole asupra oraşului, lucrări începute către finalul secolului al XVII-lea şi finalizate în 1711, când Besançon-ul revenise sub dominaţie franceză.
Vechea cetate nu are doar amintiri frumoase; în al Doilea Război Mondial, armatele germane au ocupat-o şi au transformat-o în închisoare pentru circa 4000 de prizonieri britanici. În 2008 cetatea a fost inclusă pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Să nu uităm, la Besançon s-au născut fraţii Lumière dar şi cunoscutul dramaturg Tristan Bernard.

Cu siguranţă, cicliştii nu vor avea timp pentru a descoperi aceste lucrui în drumul lor către Oyonnax, localitatea de la poalele munţilor Jura care se află pentru prima dată pe harta Turului Franţei, dar este binecunoscută pe traseul Criterium-ului Dauphiné. Lacul Nantua este o „zonă verde” deja consacrată.
La final, cicliştii pot încerca specialităţile locale: chifteluţele de ştiucă (quenelles de brochet) cu sos alb Nantua (cu caşcaval); brânza din lapte nepasteurizat de vacă (Comté şi Cancoillotte), cârnaţii cu vin.

VERONICA...

Spuneam, în postarea precedentă, că săptămâna trecută a fost cea mai grea din viaţa mea, dar încă nu ştiam totul.

Luni am primit un telefon care m-a răscolit profund - şi iar am rămas cu senzaţia că nu am făcut destul, că lucrurile amânate se poate să nu se mai realizeze niciodată...
Am pierdut-o pe Veronica. O femeie minunată, o prietenă apropiată a mamei, un om deosebit. Cuvintele sunt şi de data asta sterpe, pentru că nu pot cuprinde sentimente, oricât ar încera. Ele doar descriu, nu cuprind pe de-a-ntregul.

O cunoşteam de mic copil - soţia unchiului Valeriu; prieteni vechi şi apropiaţi ai părinţilor mei. El - medic respectat, cel mai bun diagnostician pe care l-am cunoscut vreodată, un om pasionat de meserie, iubitor de oameni, de muzică, un om care punea pasiune în tot ceea ce făcea. A sfârşit acum 11 ani, răpus de o boală nemiloasă. În ultimii ani, soţia lui iubitoare, Veronica, i-a fost alături ca întotdeauna, clipă de clipă, uitând de sine de dragul lui. Aşa cum s-a întâmplat şi cu mine alături de mama. Şi nu a fost destul.

Dar suferinţele s-au adunat până când greutatea a devenit prea mare şi ceva înlăuntrul ei s-a frânt. În ultimii ani pierduse acel zâmbet luminos, încrezător, pe care i-l ţineam minte încă din copilărie. Era obosită. Aproape că nu mai dorea să continue... chiar mi-a mărturisit asta, de câteva ori, spunând că, dacă nu ar fi fiul ei, şi el bolnav şi având nevoie de ajutor, ar fi bucuroasă să "se termine totul"... Eu încercam să-i dau putere, încredere, atât cât se putea cu vorbe sau cu o vizită din când în când, nişte cumpărături pe care ştiam că ea nu le poate face, câteva sute de lei pentru medicamente...

Şi atât. Evident că aş fi putut face mai mult. Evident că, în ultima săptămână, când am tot dat telefoane (mai rar decât ar fi trebuit) întrebându-mă unde o fi, poate la spital la fiul ei, poate doarme, poate e la baie şi se deplasează cu greutate... ar fi trebuit să reacţionez mai rapid, să mă îngrijorez, să strig, să iau un taxi până acolo, să alertez vecinii, să....

Şi am alungat repede boarea de gând care m-a străbătut în dimineaţa zilei în care am primit telefon de la nepoata ei. Nu se poate întâmpla. Totul e bine. Mâine o voi găsi...

Mâine... nu a mai existat pentru ea.
A plecat în aceeaşi zi ca şi mama, 12 iulie, la doi ani distanţă. La spital, singură, în comă, luptându-se să respire, la fel ca şi mama.
Iar azi a fost înmormântarea. Florin a fost de acord să vină cu mine. Toată lumea ştie că îmi e frică de cimitire. O cunoştea bine, au fost vremuri în care se întâlneau cu toţii la petreceri şi aniversări - cu mama, Veronica, Valerică, Minodora... toţi cu mult mai tineri şi mai încrezători, neştiind ce avea să le aducă viaţa... Fără el, probabil că nici nu m-aş fi dus. Vestea venită prin telefon m-a doborât şi pe mine, am făcut un atac de panică teribil, cu stare de leşin, iar o vecină inimoasă a chemat salvarea...

Mult mai târziu, când îmi revenisem, am înţeles că panica se născuse din dispariţia acelui "mâine" al ei.

Acasă, Lady, pisicuţa, mă aştepta cuminte în hol, aproape lipită de uşă. Îşi aştepta "mămica". Un sufleţel care depinde de mine şi care îmi aduce bucurie în fiecare zi.

MAMA. DOI ANI...

Aceasta este săptămâna cea mai grea din toată viaţa mea.
Cu doi ani în urmă, alergam pe străzi spre casă, după ce mă sunase doamna Doina să-mi spună că, acasă, mama făcuse temperatură foarte mare. Telefoane la Salvare, panică, îngrijorarea aceea a omului care ştie că trebuia să vină şi acest moment dar se luptă împotriva evidenţei...
A fost nevoie de trei salvări în patru zile pentru ca, în sfârşit, un echipaj să se gândească mai puţin la ce e mai convenabil pentru ei şi mai mult la sănătatea mamei... Dar era prea târziu. Mama a mai rezistat, în spital, doar două zile, iar apoi s-a stins, în dimineaţa de 12 iulie, foarte devreme, după ce se luptase, totuşi, deşi inconştientă, să mai respire, să mai trăiască...

A fost prea târziu.

Mă temeam de telefonul de dis-de-dimineaţă. Îmi aminteam foarte bine dimineaţa aceea din 1975 în care un alt telefon, la fel de dureros, de la un alt spital, o anunţa pe mama că tata nu mai este... Atunci nu m-am gândit, dar mă întreb ce psihic trebuie să aibă asistenta pusă să spună cuvintele acelea dureroase familiilor?

Au trecut doi ani. În primul am fost ca anesteziată, mişcându-mă ca un robot, copleşită de tristeţe, de vină - încă mă mai gândesc că nu am făcut destul, că am reacţionat mereu cu o fracţiune prea târziu pentru orice, că nu i-am dăruit mamei destul. Prietenii mi-au fost aproape şi au încercat să mă ajute. Dar multă vreme nu am mai putut face aproape nimic. La ore mă duceam pentru că aşa trebuia - dar adesea mă surprindeam cu gândurile aiurea... Acasă îmi era din nou teamă să fiu singură - şi, mai ales, teamă să nu cumva să visez... Rareori, totuşi, apucam să visez; mai degrabă, exact când părea să vină somnul binefăcător, prin faţa ochilor îmi treceau imagini din timpul suferinţei mamei.... mama în pat, incapabilă să se mişte... Aţipeam şi mă trezeam din nou, parcă auzind-o suspinând, săream din pat gata să merg la ea în cameră, să văd ce are...

Apoi am vrut să schimb tot ceea ce îmi amintea de perioada de suferinţă. Recunosc, şi acum, că m-am simţit uşurată că deznodământul a avut loc la spital şi nu acasă. Cred că nu aş mai fi putut intra pe uşă niciodată. M-aş fi mutat cu totul, oriunde, numai să nu fie un loc legat de moarte... Aşa, acum, amintirile se leagă doar de suferinţă, dar mai sunt aici şi multe amintiri frumoase, din vremurile bune, pe când mama era încă puternică, veselă, iubitoare, zâmbitoare...

Au trecut doi ani. Am fost la cimitir, tot cu doamna Doina, căci în continuare nu am curaj să merg singură. Am adunat bălăriile crescute după ploile interminabile din ultimele săptămâni; am udat florile; am aprins lumânări şi, în final, m-am aşezat pe piatra de margine şi am fumat o ţigară, ca de obicei... Făcusem şi nişşte pacheţele pe care le-am împărţit printre bătrânii săraci de la intrare - tot mai mulţi, tot mai săraci...

Să spun că mi-e dor de mama? Ar fi prea puţin. Îmi lipseşte în fiecare clipă - dar constat că, în ultimele luni, am redevenit mai puternică, mai vie... Încep să am din nou, chiar dacă încă prea puţin, poftă de scris. Îmi fac proiecte. Şi, din ce în ce mai des, gândesc şi mă port aproape NORMAL. Aproape. Pentru că nimic nu mai poate fi la fel ca în vremea când nu aveam nicio grijă, când ştiam că există cineva care să mă apere de toate relele, când puteam să mă bucur din toată inima, să râd cu gura până la urechi şi să simt că grijile lumii sunt foarte departe...

Şi tânjesc după vremea când, indiferent de vârstă, puteam să mai spun că sunt copil, pentru că aveam un părinte lângă mine.

TOUR DE FRANCE – UN NOU ÎNCEPUT

M-am uitat, cu plăcere, dar şi cu o uimire nedisimulată, la imaginile transmise de Eurosport din primele zile ale Turului Franţei 2014. Niciodată, în cei peste 20 de ani de când urmăresc ciclism, nu am văzut atât de mulţi oameni pe întreg traseul – localnici şi turişti deopotrivă, care se bucurau de şansa de a participa la acest eveniment şi de a-şi prezenta, cu mândrie sinceră, oraşele, dealurile, cetăţile, vestigiile, lumina blândă a începutului de vară mângâind copacii, văile, luncile, pantele mai abrupte sau mai line...

Yorkshire. Amintirea tipului petrecut acolo a fost un motiv în plus să stau cu ochii lipiţi de ecran. Sâmbătă, marea plecare din Leeds, cu panglica tăiată de Ducele şi Ducesa de Cambridge, cu mii de oameni pe străzile cu case solide, în stil georgian... Am trecut chiar şi prin locurile unde se spune că „s-a îmbăiat” Kevin Kostner într-o secvenţă memorabilă din „Robin Hood, Prince of Thieves”... apoi pe drumurile de ţară, prin Ilkley şi Skipton, unde până şi turnul bisericii, împodobit cu un tricoul galben, făcea o declaraţie de dragoste faţă de Tour. La Buttertubs Pass am simţit că Mont Ventoux a rămas în urmă, că miile de turişti din toată lumea care dădeau viaţă muntelui pleşuv nu mai puteau fi comparaţi cu coama verde, proaspătă, a dealului tăiat în două şi colorat, asemenea unui caleidoscop, de mulţimea entuziastă. S-a vorbit că ar fi fost cam două milioane de oameni...

Duminică s-a plecat chiar din York... şi am zâmbit gândindu-mă la Muzeul tradiţiilor vikinge, la cascheta cu coarne cumpărată de acolo, la picnicul petrecut pe pajiştea din faţa ruinelor castelului Clifford – Clifford’s Tower... Aceleaşi mii de oameni sărbătorind, pe traseu, trecerea cicliştilor. Uneori prea pătimaşi – mania „selfie” ajunsă la cote înalte a ajuns să deranjeze sportivii. Tortuşi, trăirile atât de intense ale spectatorilor m-au uimit prin sinceritatea lor, prin sentimentul de participare deplină, care trecea dincolo de ecranul televizorului.

Britanicii ştiu să se bucure, în ciuda clişeelor care îi definesc drept reci, indiferenţi şi preocupaţi doar de propriile lor subiecte. Există totuşi, în identitatea anglo-saxonă, acea capacitate unică de a se adapta, firesc, la orice moment din viaţă, fără snobism sau suspiciune – ei ştiu să se bucure atunci când există motive de bucurie; nu le este teamă sau jenă să-şi arate durerea, atunci când este cazul; devin copii, indiferent de vârstă, atunci când vin la rând momentele în care trebuie să intre în joc; sunt sobri când se cere sobrietate; dar, mai ales şi înainte de orice, îşi iubesc cu pasiune viaţa, locurile, prestigiul şi sunt solidari în această mândrie pe care o simt pentru ţara lor. Toate astea se numesc „patriotism” – iar acesta se naşte firesc, din gesturi şi acţiuni simple, fără fanfaronada vorbelor groase (şi adesea false) de pe la noi...

Oricât de supăraţi ar fi unii români pe britanici, pentru că fac distincţia între „ei” şi „noi”, poate că ar fi mai bine să învăţăm câte ceva din firescul cu care ei păşesc în viaţă. Să învăţăm să fim noi înşine, fără imitaţii aproximative „furate” de pe la alţii, care ne fac să nu ne mai cunoaştem (şi recunoaştem) identitatea.

Turul Franţei a început frumos, cu o splendidă tentă anglo-saxonă. Mâine plecăm de la Cambridge – dragul meu de Cambridge!!! – şi ajungem la Londra. Apoi, cu amintirile păstrate în albume şi în suflet, vom trece The Channel şi Franţa îşi va recuceri dreptul la nemurire.