Cu doi ani în urmă, alergam pe străzi spre casă, după ce mă sunase doamna Doina să-mi spună că, acasă, mama făcuse temperatură foarte mare. Telefoane la Salvare, panică, îngrijorarea aceea a omului care ştie că trebuia să vină şi acest moment dar se luptă împotriva evidenţei...
A fost nevoie de trei salvări în patru zile pentru ca, în sfârşit, un echipaj să se gândească mai puţin la ce e mai convenabil pentru ei şi mai mult la sănătatea mamei... Dar era prea târziu. Mama a mai rezistat, în spital, doar două zile, iar apoi s-a stins, în dimineaţa de 12 iulie, foarte devreme, după ce se luptase, totuşi, deşi inconştientă, să mai respire, să mai trăiască...
A fost prea târziu.
Mă temeam de telefonul de dis-de-dimineaţă. Îmi aminteam foarte bine dimineaţa aceea din 1975 în care un alt telefon, la fel de dureros, de la un alt spital, o anunţa pe mama că tata nu mai este... Atunci nu m-am gândit, dar mă întreb ce psihic trebuie să aibă asistenta pusă să spună cuvintele acelea dureroase familiilor?
Au trecut doi ani. În primul am fost ca anesteziată, mişcându-mă ca un robot, copleşită de tristeţe, de vină - încă mă mai gândesc că nu am făcut destul, că am reacţionat mereu cu o fracţiune prea târziu pentru orice, că nu i-am dăruit mamei destul. Prietenii mi-au fost aproape şi au încercat să mă ajute. Dar multă vreme nu am mai putut face aproape nimic. La ore mă duceam pentru că aşa trebuia - dar adesea mă surprindeam cu gândurile aiurea... Acasă îmi era din nou teamă să fiu singură - şi, mai ales, teamă să nu cumva să visez... Rareori, totuşi, apucam să visez; mai degrabă, exact când părea să vină somnul binefăcător, prin faţa ochilor îmi treceau imagini din timpul suferinţei mamei.... mama în pat, incapabilă să se mişte... Aţipeam şi mă trezeam din nou, parcă auzind-o suspinând, săream din pat gata să merg la ea în cameră, să văd ce are...
Apoi am vrut să schimb tot ceea ce îmi amintea de perioada de suferinţă. Recunosc, şi acum, că m-am simţit uşurată că deznodământul a avut loc la spital şi nu acasă. Cred că nu aş mai fi putut intra pe uşă niciodată. M-aş fi mutat cu totul, oriunde, numai să nu fie un loc legat de moarte... Aşa, acum, amintirile se leagă doar de suferinţă, dar mai sunt aici şi multe amintiri frumoase, din vremurile bune, pe când mama era încă puternică, veselă, iubitoare, zâmbitoare...
Au trecut doi ani. Am fost la cimitir, tot cu doamna Doina, căci în continuare nu am curaj să merg singură. Am adunat bălăriile crescute după ploile interminabile din ultimele săptămâni; am udat florile; am aprins lumânări şi, în final, m-am aşezat pe piatra de margine şi am fumat o ţigară, ca de obicei... Făcusem şi nişşte pacheţele pe care le-am împărţit printre bătrânii săraci de la intrare - tot mai mulţi, tot mai săraci...
Să spun că mi-e dor de mama? Ar fi prea puţin. Îmi lipseşte în fiecare clipă - dar constat că, în ultimele luni, am redevenit mai puternică, mai vie... Încep să am din nou, chiar dacă încă prea puţin, poftă de scris. Îmi fac proiecte. Şi, din ce în ce mai des, gândesc şi mă port aproape NORMAL. Aproape. Pentru că nimic nu mai poate fi la fel ca în vremea când nu aveam nicio grijă, când ştiam că există cineva care să mă apere de toate relele, când puteam să mă bucur din toată inima, să râd cu gura până la urechi şi să simt că grijile lumii sunt foarte departe...
Şi tânjesc după vremea când, indiferent de vârstă, puteam să mai spun că sunt copil, pentru că aveam un părinte lângă mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu