Luni am primit un telefon care m-a răscolit profund - şi iar am rămas cu senzaţia că nu am făcut destul, că lucrurile amânate se poate să nu se mai realizeze niciodată...
Am pierdut-o pe Veronica. O femeie minunată, o prietenă apropiată a mamei, un om deosebit. Cuvintele sunt şi de data asta sterpe, pentru că nu pot cuprinde sentimente, oricât ar încera. Ele doar descriu, nu cuprind pe de-a-ntregul.
O cunoşteam de mic copil - soţia unchiului Valeriu; prieteni vechi şi apropiaţi ai părinţilor mei. El - medic respectat, cel mai bun diagnostician pe care l-am cunoscut vreodată, un om pasionat de meserie, iubitor de oameni, de muzică, un om care punea pasiune în tot ceea ce făcea. A sfârşit acum 11 ani, răpus de o boală nemiloasă. În ultimii ani, soţia lui iubitoare, Veronica, i-a fost alături ca întotdeauna, clipă de clipă, uitând de sine de dragul lui. Aşa cum s-a întâmplat şi cu mine alături de mama. Şi nu a fost destul.
Dar suferinţele s-au adunat până când greutatea a devenit prea mare şi ceva înlăuntrul ei s-a frânt. În ultimii ani pierduse acel zâmbet luminos, încrezător, pe care i-l ţineam minte încă din copilărie. Era obosită. Aproape că nu mai dorea să continue... chiar mi-a mărturisit asta, de câteva ori, spunând că, dacă nu ar fi fiul ei, şi el bolnav şi având nevoie de ajutor, ar fi bucuroasă să "se termine totul"... Eu încercam să-i dau putere, încredere, atât cât se putea cu vorbe sau cu o vizită din când în când, nişte cumpărături pe care ştiam că ea nu le poate face, câteva sute de lei pentru medicamente...
Şi atât. Evident că aş fi putut face mai mult. Evident că, în ultima săptămână, când am tot dat telefoane (mai rar decât ar fi trebuit) întrebându-mă unde o fi, poate la spital la fiul ei, poate doarme, poate e la baie şi se deplasează cu greutate... ar fi trebuit să reacţionez mai rapid, să mă îngrijorez, să strig, să iau un taxi până acolo, să alertez vecinii, să....
Şi am alungat repede boarea de gând care m-a străbătut în dimineaţa zilei în care am primit telefon de la nepoata ei. Nu se poate întâmpla. Totul e bine. Mâine o voi găsi...
Mâine... nu a mai existat pentru ea.
A plecat în aceeaşi zi ca şi mama, 12 iulie, la doi ani distanţă. La spital, singură, în comă, luptându-se să respire, la fel ca şi mama.
Iar azi a fost înmormântarea. Florin a fost de acord să vină cu mine. Toată lumea ştie că îmi e frică de cimitire. O cunoştea bine, au fost vremuri în care se întâlneau cu toţii la petreceri şi aniversări - cu mama, Veronica, Valerică, Minodora... toţi cu mult mai tineri şi mai încrezători, neştiind ce avea să le aducă viaţa... Fără el, probabil că nici nu m-aş fi dus. Vestea venită prin telefon m-a doborât şi pe mine, am făcut un atac de panică teribil, cu stare de leşin, iar o vecină inimoasă a chemat salvarea...
Mult mai târziu, când îmi revenisem, am înţeles că panica se născuse din dispariţia acelui "mâine" al ei.
Acasă, Lady, pisicuţa, mă aştepta cuminte în hol, aproape lipită de uşă. Îşi aştepta "mămica". Un sufleţel care depinde de mine şi care îmi aduce bucurie în fiecare zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu