M-am uitat, cu plăcere, dar şi cu o uimire nedisimulată, la imaginile transmise de Eurosport din primele zile ale Turului Franţei 2014. Niciodată, în cei peste 20 de ani de când urmăresc ciclism, nu am văzut atât de mulţi oameni pe întreg traseul – localnici şi turişti deopotrivă, care se bucurau de şansa de a participa la acest eveniment şi de a-şi prezenta, cu mândrie sinceră, oraşele, dealurile, cetăţile, vestigiile, lumina blândă a începutului de vară mângâind copacii, văile, luncile, pantele mai abrupte sau mai line...
Yorkshire. Amintirea tipului petrecut acolo a fost un motiv în plus să stau cu ochii lipiţi de ecran. Sâmbătă, marea plecare din Leeds, cu panglica tăiată de Ducele şi Ducesa de Cambridge, cu mii de oameni pe străzile cu case solide, în stil georgian... Am trecut chiar şi prin locurile unde se spune că „s-a îmbăiat” Kevin Kostner într-o secvenţă memorabilă din „Robin Hood, Prince of Thieves”... apoi pe drumurile de ţară, prin Ilkley şi Skipton, unde până şi turnul bisericii, împodobit cu un tricoul galben, făcea o declaraţie de dragoste faţă de Tour. La Buttertubs Pass am simţit că Mont Ventoux a rămas în urmă, că miile de turişti din toată lumea care dădeau viaţă muntelui pleşuv nu mai puteau fi comparaţi cu coama verde, proaspătă, a dealului tăiat în două şi colorat, asemenea unui caleidoscop, de mulţimea entuziastă. S-a vorbit că ar fi fost cam două milioane de oameni...
Duminică s-a plecat chiar din York... şi am zâmbit gândindu-mă la Muzeul tradiţiilor vikinge, la cascheta cu coarne cumpărată de acolo, la picnicul petrecut pe pajiştea din faţa ruinelor castelului Clifford – Clifford’s Tower... Aceleaşi mii de oameni sărbătorind, pe traseu, trecerea cicliştilor. Uneori prea pătimaşi – mania „selfie” ajunsă la cote înalte a ajuns să deranjeze sportivii. Tortuşi, trăirile atât de intense ale spectatorilor m-au uimit prin sinceritatea lor, prin sentimentul de participare deplină, care trecea dincolo de ecranul televizorului.
Britanicii ştiu să se bucure, în ciuda clişeelor care îi definesc drept reci, indiferenţi şi preocupaţi doar de propriile lor subiecte. Există totuşi, în identitatea anglo-saxonă, acea capacitate unică de a se adapta, firesc, la orice moment din viaţă, fără snobism sau suspiciune – ei ştiu să se bucure atunci când există motive de bucurie; nu le este teamă sau jenă să-şi arate durerea, atunci când este cazul; devin copii, indiferent de vârstă, atunci când vin la rând momentele în care trebuie să intre în joc; sunt sobri când se cere sobrietate; dar, mai ales şi înainte de orice, îşi iubesc cu pasiune viaţa, locurile, prestigiul şi sunt solidari în această mândrie pe care o simt pentru ţara lor. Toate astea se numesc „patriotism” – iar acesta se naşte firesc, din gesturi şi acţiuni simple, fără fanfaronada vorbelor groase (şi adesea false) de pe la noi...
Oricât de supăraţi ar fi unii români pe britanici, pentru că fac distincţia între „ei” şi „noi”, poate că ar fi mai bine să învăţăm câte ceva din firescul cu care ei păşesc în viaţă. Să învăţăm să fim noi înşine, fără imitaţii aproximative „furate” de pe la alţii, care ne fac să nu ne mai cunoaştem (şi recunoaştem) identitatea.
Turul Franţei a început frumos, cu o splendidă tentă anglo-saxonă. Mâine plecăm de la Cambridge – dragul meu de Cambridge!!! – şi ajungem la Londra. Apoi, cu amintirile păstrate în albume şi în suflet, vom trece The Channel şi Franţa îşi va recuceri dreptul la nemurire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu