E trecut de miezul nopţii - NOAPTEA DE CRĂCIUN...
Ascult şi urmăresc, la televizor, Liturghia de Crăciun de la Vatican. Lumânarea pe care am aprins-o lângă pozele alor mei, aprinsă cu multe ore în urmă, s-a încăpăţânat să nu se stingă, parcă pentru a face puntea spre ziua aceasta sfântă. Parcă pentru a-mi spune că spiritul lor îmi luminează drumul.
Nu, nu sunt un creştin pătimaş. Merg rar la biserică - şi doar la ocazii importante. Nu ţin post şi nu sunt de părere că trebuie să-ţi chinui corpul pentru a-ţi încuraja spiritul. Spiritul rămâne întotdeauna liber - iar înţelegerea despre ceea ce este bine sau rău vine în timp, sau nu vine deloc. Prefer, deci, să-mi păstrez pentru mine relaţia - complicată - cu Divinitatea, Energia Supremă sau oricum i-am spune. O ţin ascunsă în suflet - şi îmi este bine aşa.
Iar profana din mine crede în Moş Crăciun. În bucuria pe care ţi-o aduce în suflet, atunci când dăruieşti tot din suflet. În bucuria cadourilor sau vorbelor primite, dar şi în tristeţea dezamăgirilor. La urma urmelor, toate fac parte din viaţă...
Lady a fost cuminte astă-seară. A stat în braţele mele, un colăcel cu suflet, o inimioară ce bate tare, tare - şi care nu stă nicio clipă prea departe de mine... Mă urmăreşte pas cu pas, mă atinge cu lăbuţa, ca să nu cumva să o uit, e geloasă când vorbesc la telefon sau lucrez la calculator şi e cea mai fericită când (ca un suprem răsfăţ, în zilele când e cuminte) îi dau să mănânce bobiţele minune din mâna mea... Uneori, când plâng, mă priveşte cu ochii ei albaştri, rotunzi şi mari, neştiind ce se întâmplă - iar apoi mă mângâie cu lăbuţa, parcă pentru a-mi alunga tristeţile...
Pe când încă mai vorbea, deşi căzuse deja la pat, i-am cumpărat mamei o pisicuţă de pluş... A fost aşa de încântată, că nu o mai lăsa din mâini. Prima dintre cele trei animăluţe de pluş pe care le-a iubit în ultimul ei an - au urmat un căţeluş, adus tocmai de la Bruxelles şi ursuleţul pe care l-a adorat cel mai mult - şi pe care i l-am pus alături când a plecat, să-l aibă cu ea pe drumul cel lung către neant...
Am păstrat pisicuţa şi căţeluşul... şi încă mai simt palmele ei mângâindu-le, aşa cum mă mângâia şi pe mine, seară de seară, când îi spuneam "Noapte bună" şi o îmbrăţişam ... Îmi lua capul în palme - mă întindeam eu spre ea, căci ea nu se putea mişca prea mult, sau îmi culcam capul pe pieptul ei - şi îmi mângâia părul, zâmbind, deşi lumina din ochii ei părea tot mai tristă, mai îndepărtată... Uneori, o lacrimă îi aluneca pe obraz şi o luam în palma mea, încercând să-i alung durerea fără să reuşesc...
Am înţeles acum că ar fi fost încă multe lucruri pe care le-aş fi putut face pentru a-i fi mai bine. Şi pe care nu le-am ştiut de la început, până când nu am învăţat, de la alţii, să fiu şi mamă, şi fiică, şi asistentă, şi prietenă... Din timp în timp, câte o amintire fugară mă răneşte şi, inutil, îmi spun "Nu am ştiut cum..."
Pe Lady ar fi iubit-o chiar mai mult decât o iubesc eu... avea destulă căldură şi dragoste pentru lumea întreagă - pentru lumea aceea care s-a bucurat de darul înţelepciunii ei, iar acum s-a pierdut în neant...
E noaptea de Crăciun şi sunt singură - doar eu cu Lady. Am renunţat la tot pentru a-i fi mamei aproape, clipă de clipă - iar acum nu mai am nimic. Doar multe amintiri - care se risipesc ca fumul la venirea zorilor...
Deja pot să spun că AZI e Crăciunul. Moşul nu va veni, probabil... nu se lasă văzut iar eu, cu nesomnul meu, l-am alungat... Ce aş fi putut să-i cer? Să dea timpul înapoi? Nici măcar Moşul nu poate face asta...
În jurul meu oamenii sunt tot mai bătrâni şi tot mai puţini... timpul îi fură, unul câte unul şi îi duce dincolo de zare. Din când în când, câte o amintire din alte vieţi răsare ca un soi de provocare. Acum exact 10 zile, a fost întâlnirea cu vechii colegi din SONG: o întâlnire care a început frumos, dar care s-a sfârşit cam penibil, cu câţiva colegi care au plecat de la restaurant fără să plătească...
Iar cu trei zile în urmă, o întâlnire a profesorilor din DLSC... o palidă amintire a petrecerilor noastre din urmă cu nişte ani...
Ce urmează acum? Câteva vizite (fără prea mare chef din partea mea) şi musafiri primiţi acasă, pe 27... Apoi, pe 28 decembrie, plecarea spre Malta.
Da, poate că anul 2013 vine cu un nou început. Poate că voi sparge gheaţa şi voi reface firul poveştii de odinioară - din vremea aceea fără griji, când descopeream lumea cu rucsacul în spate, harta într-o mână şi sticla de apă în cealaltă...
Poate că ar trebui să reîncep să scriu. Despre oamenii extraordinari pe care i-am întâlnit în drumul meu. Despre viaţă, despre cunoaştere, despre dragoste...
Foaia albă mă aşteaptă. Uneori chiar mă ispiteşte, dar renunţ imediat. Cu trei ani în urmă, când începusem să scriu "Lumea privită prin ochii înţeleptului", credeam că va fi gata în câteva luni - şi abia am reuşit să scriu câteva capitole.
Finalul ei este încă departe...
marți, 25 decembrie 2012
marți, 11 decembrie 2012
Iarnă cu dragoste...
Suntem în decembrie, mai e puţin şi se apropie şi sărbătorile... Sfântul Nicolae ne-a adus bomboane şi fructe, iar Moş Crăciun vine şi el cu ce poate, după buget...
Zâmbesc. Nu e chiar aşa. Cel mai frumos lucru pe care îl avem de învăţat de la Crăciun este să dăruim dragoste. Din toată inima.
E primul Crăciun fără mama - şi, mai ales, fără dragostea ei totală, necondiţionată, generoasă şi neegalată. Despre care ştiam că există, că e asigurată oricând şi oriunde m-aş afla.
Zilele trecute am regăsit câteva poze la care ţin foarte mult. Poza părinţilor mei, de la căsătoria civilă; poze cu prietenii noştri, familia Assarian; poze din perioada petrecută de mama la Los Angeles; şi, în sfârşit, poze din excursiile mele cu ea - la Veneţia, de exemplu... sau pe malul Mediteranei, în Franţa...
Da, la un moment dat, toţi trăim din amintiri. Într-un fel, înseamnă că a sosit momentul maturităţii... că nu mai suntem copii... că trebuie să luăm viaţa de la început - dacă se mai poate - şi să ne acomodăm cu ea. Sau să o redescoperim.
Acum o lună şi jumătate am primit un dar. Un ghemotoc pufos şi cu suflet - o pisică. I-am dat numele de Lady pentru că e parţial de rasă (metisă de birmaneză sau balineză, spune medicul veterinar) şi pare să cunoască deja, din prima zi a vieţii ei, toate detaliile ce ţin de bunele maniere...
Cu alte cuvinte, sunt şi eu acum ... mămică. E drept, o perioadă am fost "mămică" şi pentru mama, pe când am încercat să am grijă de ea, atunci când a avut nevoie, aşa cum şi ea a avut grijă de mine pe când încă nu ştiam să mă descurc... Dar acum este altceva... un pui mic şi delicat are nevoie de dragoste şi m-a ales pe mine pentru asta...
Adevărul este că Lady a apărut în viaţa mea la timp. Mi-a dat un scop - care să nu mă aibă pe mine în centrul lui - şi mi-a dăruit multă dragoste şi tandreţe... Mă ajută să redescopăr, puţin câte puţin, latura cea mai profund umană a fiinţei mele, de care am vrut să uit în ultimele luni...
Şi m-a ajutat să redescopăr pofta de viaţă.
Zâmbesc. Nu e chiar aşa. Cel mai frumos lucru pe care îl avem de învăţat de la Crăciun este să dăruim dragoste. Din toată inima.
E primul Crăciun fără mama - şi, mai ales, fără dragostea ei totală, necondiţionată, generoasă şi neegalată. Despre care ştiam că există, că e asigurată oricând şi oriunde m-aş afla.
Zilele trecute am regăsit câteva poze la care ţin foarte mult. Poza părinţilor mei, de la căsătoria civilă; poze cu prietenii noştri, familia Assarian; poze din perioada petrecută de mama la Los Angeles; şi, în sfârşit, poze din excursiile mele cu ea - la Veneţia, de exemplu... sau pe malul Mediteranei, în Franţa...
Da, la un moment dat, toţi trăim din amintiri. Într-un fel, înseamnă că a sosit momentul maturităţii... că nu mai suntem copii... că trebuie să luăm viaţa de la început - dacă se mai poate - şi să ne acomodăm cu ea. Sau să o redescoperim.
Acum o lună şi jumătate am primit un dar. Un ghemotoc pufos şi cu suflet - o pisică. I-am dat numele de Lady pentru că e parţial de rasă (metisă de birmaneză sau balineză, spune medicul veterinar) şi pare să cunoască deja, din prima zi a vieţii ei, toate detaliile ce ţin de bunele maniere...
Cu alte cuvinte, sunt şi eu acum ... mămică. E drept, o perioadă am fost "mămică" şi pentru mama, pe când am încercat să am grijă de ea, atunci când a avut nevoie, aşa cum şi ea a avut grijă de mine pe când încă nu ştiam să mă descurc... Dar acum este altceva... un pui mic şi delicat are nevoie de dragoste şi m-a ales pe mine pentru asta...
Adevărul este că Lady a apărut în viaţa mea la timp. Mi-a dat un scop - care să nu mă aibă pe mine în centrul lui - şi mi-a dăruit multă dragoste şi tandreţe... Mă ajută să redescopăr, puţin câte puţin, latura cea mai profund umană a fiinţei mele, de care am vrut să uit în ultimele luni...
Şi m-a ajutat să redescopăr pofta de viaţă.
duminică, 14 octombrie 2012
TEKOM la Bucureşti
Un eveniment despre care nu am vorbit în postarea precedentă, pentru că am dorit să dau mai multe detalii, este întâlnirea TEKOM care a avut loc la Bucureşti, fiind găzduită de Camera de Comerţ şi Industrie a României în 12 octombrie 2012.
TEKOM este structurat sub forma unei asociaţii care şi-a propus, de la bun început, să aducă laolaltă reprezentanţi ai tuturor acelor profesii care au legătură cu comunicarea tehnică - şi asta dincolo de graniţe sau de bariere specializate, de orgolii sau interese partizane.
Totul porneşte de la realitatea concretă a zilelor noastre, care arată că viaţa depinde de tehnică în cele mai profunde detalii ale sale, iar comunicarea între culturi se poate face având la bază relevanţa tehnicii în toate acele profesii implicate.
Interesant. Şi util, deoarece profesorii, ca şi traducătorii, fac parte dintre aceia a căror activitate se împleteşte astăzi armonios cu tehnica, indiferent de materia predată. Pentru noi - un plus de interes datorită curentului din ce în ce mai amplu care pune localizarea în centrul activităţilor de traducere.
Această întâlnire a fost o primă şansă de a ne cunoaşte, de a vedea ce anume ne apropie şi ce putem face, de acum înainte, împreună. M-am bucurat să văd că studenţii noştri au dat curs invitaţiei mele şi a colegilor mei de a participa - iar din discuţiile de final cu ei am înţeles că interesul lor a fost trezit. M-am bucurat, de asemenea, să văd că noi şi Universitatea Bucureşti avem, în sfârşit, o platformă comună care să anuleze, pe viitor, acel instinct de rivalitate dură pe care l-am observat adesea, în anii de când la noi s-a înfiinţat Specializarea Traducere-Interpretare. N-ar fi trebuit să ne "călcăm pe bătături" dar am fost adesea priviţi ca un nedorit atac la potenţialii studenţi pe care ei îi considerau, de facto, ai lor...
Mai trebuie spus că, aşa cum se arată în invitaţia pe care am primit-o: "Întâlnirile Tekom România, desfăşurate de 3-4 ori pe an, sunt de regulă evenimente adresate tinerilor care vizează o carieră în domeniul comunicării tehnice şi/sau traducerilor."
Asociaţia Traducătorilor şi câteva firme de profil au fost prezente, prin reprezentanţi, la această întâlnire - şi nu pot să nu vorbesc despre bucuria pe care am simţit-o când mi s-a spus (urmare a faptului că unii dintre foştii noştri studenţi colaborează cu aceste firme) că "dacă toţi studenţii dvs. sunt aşa atunci meritaţi felicitări!". Chiar dacă, aşa cum se întâmplă întotdeauna la astfel de întâlniri, au fost, ici-colo, şi nişte vorbe goale, esenţialul este că EXISTĂ şanse de colaborare - şi chiar dorinţa sinceră de a pune lucrurile în mişcare. Iar domnul Laurenţiu Constantin, de la Constanţa, este cel căruia trebuie să-i mulţumesc pentru că a inclus STI-ul pe harta TEKOM-ului.
Discuţiile s-au desfăşurat pe mai multe teme:
1. Perspectiva proprie asupra formării profesionale a traducătorilor.
2. Care credeţi că este stadiul actual al colaborării diverşilor actori în formarea profesională a traducătorilor?
3. Care consideraţi că este ponderea care revine în prezent fiecăruia dintre „formatori” (universităţi, firme, asociaţii profesionale)?
4. În ce zonă vedeţi cel mai mare potenţial pentru dezvoltarea acestei colaborări?
5. Care consideraţi că este cel mai important neajuns al implicării organizaţiei dvs. în formarea profesională a traducătorilor?
6. Ce recomandare aţi face celorlalţi formatori?
Şi chiar am avut, cu toţii, ce spune. De la punctul de vedere al Cristianei Cobliş, preşedinta Asociaţiei Traducătorilor, până la reprezentanta TEKOM din Germania sau cea a "Casei de traduceri" - end-user-ii au spus ce vor de la profesionişti sau de la viitorii profesionişti. Iar noi, profesorii - cum am gândit pregătirea lor în vederea aceluiaşi scop.
Următoarea întâlnire va fi la Politehnică, în noiembrie sau decembrie. Eu am propus ca, împreună cu cei de la Universitate, să organizăm şi noi o astfel de "sesiune", rămâne deci să decidem împreună asupra temei.
Şi chiar sper să fie un proiect de succes!
TEKOM este structurat sub forma unei asociaţii care şi-a propus, de la bun început, să aducă laolaltă reprezentanţi ai tuturor acelor profesii care au legătură cu comunicarea tehnică - şi asta dincolo de graniţe sau de bariere specializate, de orgolii sau interese partizane.
Totul porneşte de la realitatea concretă a zilelor noastre, care arată că viaţa depinde de tehnică în cele mai profunde detalii ale sale, iar comunicarea între culturi se poate face având la bază relevanţa tehnicii în toate acele profesii implicate.
Interesant. Şi util, deoarece profesorii, ca şi traducătorii, fac parte dintre aceia a căror activitate se împleteşte astăzi armonios cu tehnica, indiferent de materia predată. Pentru noi - un plus de interes datorită curentului din ce în ce mai amplu care pune localizarea în centrul activităţilor de traducere.
Această întâlnire a fost o primă şansă de a ne cunoaşte, de a vedea ce anume ne apropie şi ce putem face, de acum înainte, împreună. M-am bucurat să văd că studenţii noştri au dat curs invitaţiei mele şi a colegilor mei de a participa - iar din discuţiile de final cu ei am înţeles că interesul lor a fost trezit. M-am bucurat, de asemenea, să văd că noi şi Universitatea Bucureşti avem, în sfârşit, o platformă comună care să anuleze, pe viitor, acel instinct de rivalitate dură pe care l-am observat adesea, în anii de când la noi s-a înfiinţat Specializarea Traducere-Interpretare. N-ar fi trebuit să ne "călcăm pe bătături" dar am fost adesea priviţi ca un nedorit atac la potenţialii studenţi pe care ei îi considerau, de facto, ai lor...
Mai trebuie spus că, aşa cum se arată în invitaţia pe care am primit-o: "Întâlnirile Tekom România, desfăşurate de 3-4 ori pe an, sunt de regulă evenimente adresate tinerilor care vizează o carieră în domeniul comunicării tehnice şi/sau traducerilor."
Asociaţia Traducătorilor şi câteva firme de profil au fost prezente, prin reprezentanţi, la această întâlnire - şi nu pot să nu vorbesc despre bucuria pe care am simţit-o când mi s-a spus (urmare a faptului că unii dintre foştii noştri studenţi colaborează cu aceste firme) că "dacă toţi studenţii dvs. sunt aşa atunci meritaţi felicitări!". Chiar dacă, aşa cum se întâmplă întotdeauna la astfel de întâlniri, au fost, ici-colo, şi nişte vorbe goale, esenţialul este că EXISTĂ şanse de colaborare - şi chiar dorinţa sinceră de a pune lucrurile în mişcare. Iar domnul Laurenţiu Constantin, de la Constanţa, este cel căruia trebuie să-i mulţumesc pentru că a inclus STI-ul pe harta TEKOM-ului.
Discuţiile s-au desfăşurat pe mai multe teme:
1. Perspectiva proprie asupra formării profesionale a traducătorilor.
2. Care credeţi că este stadiul actual al colaborării diverşilor actori în formarea profesională a traducătorilor?
3. Care consideraţi că este ponderea care revine în prezent fiecăruia dintre „formatori” (universităţi, firme, asociaţii profesionale)?
4. În ce zonă vedeţi cel mai mare potenţial pentru dezvoltarea acestei colaborări?
5. Care consideraţi că este cel mai important neajuns al implicării organizaţiei dvs. în formarea profesională a traducătorilor?
6. Ce recomandare aţi face celorlalţi formatori?
Şi chiar am avut, cu toţii, ce spune. De la punctul de vedere al Cristianei Cobliş, preşedinta Asociaţiei Traducătorilor, până la reprezentanta TEKOM din Germania sau cea a "Casei de traduceri" - end-user-ii au spus ce vor de la profesionişti sau de la viitorii profesionişti. Iar noi, profesorii - cum am gândit pregătirea lor în vederea aceluiaşi scop.
Următoarea întâlnire va fi la Politehnică, în noiembrie sau decembrie. Eu am propus ca, împreună cu cei de la Universitate, să organizăm şi noi o astfel de "sesiune", rămâne deci să decidem împreună asupra temei.
Şi chiar sper să fie un proiect de succes!
Săptămâni pline...
Ultimele săptămâni au fost pline de evenimente... plăcute sau mai puţin plăcute. Dar toate astea fac parte din viaţă şi trebuie savurate - sau acceptate - ca atare.
Mai întâi, pe 22 septembrie, un nou concert Leonard Cohen. Minunea s-a repetat şi a treia oară iar magnificul Cohen a revenit la Bucureşti - de data asta în Piaţa Constituţiei - pentru încă un eveniment impresionant. 15000 de spectatori s-au înghesuit în preajma Casei Poporului, luminată şi ea feeric, pentru a-l asculta pe cel venit pentru a ne destăinui secretul celui mai recent album al său: "Old ideas".
Dar... s-a terminat prea repede - regulile zonei cereau o încheiere înainte de miezul nopţii, nu mai târziu, aşa că am fost privaţi de surprizele acelor "Encore" atât de iubite. În plus, destui spectatori nărăvaşi care au compromis, parţial, începutul spectacolului... dar şi întâlnirea, pentru mine, cu destui prieteni Coheniţi de care mă leagă ani buni de muzică bună...
Apoi, chiar a doua zi, câteva ore de relaxare la Muzeul Satului, la "Zilele Culturii Armene". M-am dus de curiozitate - dar şi din prietenie, simţindu-mă, astfel, mai aproape de prietenii mei armeni din America.
Dansuri, expoziţii de fotografii şi de obiecte cu specific armenesc, plus o cafea ca la carte... iată ingredientele unei duminici reuşite! Pe deasupra, vremea a ţinut cu noi şi ne-a dăruit un soare arzător, răsfăţ suprem în acest final de septembrie...
Ultima săptămână de vacanţă s-a dus prea repede, punctată din păcate de ceva probleme - o posibilă pistră la bilă care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi "doar" ceva nisip la rinichi... Şi, mai ales, o primă "excursie" de bună voie la Urgenţă, pentru o ecografie de verificare; fiind cel mai apropiat spital, era şi cel mai sigur. Credeam că e prima dar şi ultima - însă zilele ce au urmat mi-au dovedit, din nefericire, contrariul...
În sfârşit, a venit şi prima zi de cursuri - de data aceasta, chiar pe 1 octombrie, cum rareori se întâmplă. Veselie, bucuria revederii cu studenţii şi colegii (la festivităţile de deschidere - SNSPA la Parlament, STI şi Master STI la noi, în Tei). Ziua promitea să se încheie liniştit, ca de obicei, dar... ghinion... bezna din curte la ora 19.30 şi o clipă de neatenţie s-au transformat într-un mic calvar ce încă nu s-a termnat. O căzătură pe partea dreaptă şi emoţia unei fracturi la braţ... o nouă "excursie" la Urgenţă, de data asta cu un grad mult mai ridicat de îngrijorare şi, în final, eu însămi arătând ca o semi-mumie, bandajată pe jumătate din corp şi dorindu-mi cu disperare să mă trezesc mai repede din acest vis urât...
Nu, din păcate nu era un vis. Şi uite-aşa, cu posibilităţile de mişcare limitate (dar şi cu marele noroc că sunt stângace, deci puteam să fac multe lucruri care altfel mi-ar fi fost imposibile... inclusiv să scriu la calculator cu o singură mână), am mai obţinut o săptămână de vacanţă "nesolicitată" şi, oricum, deloc plăcută.
Acum lucrurile stau mult mai bine, iar braţul meu drept are chiar o oarecare flexibilitate - departe, totuşi, de normal. Dar viaţa merge mai departe, iar la cursuri am vorbit mai mult şi am evitat scrisul, mi-am protejat mâna cât am putut şi mi-am văzut, după puteri, de treburi...
Pe 6 octombrie trebuia să merg la cimitir, pentru comemorarea de 3 luni a mamei... şi evident că nu am mai putut. Însă pietrarii mi-au făcut o surpriză extraordinară şi au terminat de refăcut (din temelii!!!) monumentul. Ieri am ajuns, în sfârşit, acolo şi am fost încântată. E frumos, durabil şi elegant - o nouă casă pentru părinţii mei... Sigur, aş fi preferat să nu fie nevoie... dar măcar port în suflet bucuria că le-am făcut un dar frumos... La primăvară am să plantez şi flori şi totul va fi "perfect"... Dar în suflet, în continuare, plutesc la fel de multe umbre...
Mâine este ziua mea. Prima aniversare fără mama. Fără cel mai important pilon al vieţii mele. Sigur, port cu mine mereu amintirile - dar şi acel nod în gât şi în piept care, uneori, se transformă în lacrimi. Nu e de-ajuns... Fiinţa vie şi plină de forţă lipseşte şi va lipsi mereu de-acum încolo.
Iar eu, de trei luni încoace, mă întreb mereu cine sunt de fapt...
Mai întâi, pe 22 septembrie, un nou concert Leonard Cohen. Minunea s-a repetat şi a treia oară iar magnificul Cohen a revenit la Bucureşti - de data asta în Piaţa Constituţiei - pentru încă un eveniment impresionant. 15000 de spectatori s-au înghesuit în preajma Casei Poporului, luminată şi ea feeric, pentru a-l asculta pe cel venit pentru a ne destăinui secretul celui mai recent album al său: "Old ideas".
Dar... s-a terminat prea repede - regulile zonei cereau o încheiere înainte de miezul nopţii, nu mai târziu, aşa că am fost privaţi de surprizele acelor "Encore" atât de iubite. În plus, destui spectatori nărăvaşi care au compromis, parţial, începutul spectacolului... dar şi întâlnirea, pentru mine, cu destui prieteni Coheniţi de care mă leagă ani buni de muzică bună...
Apoi, chiar a doua zi, câteva ore de relaxare la Muzeul Satului, la "Zilele Culturii Armene". M-am dus de curiozitate - dar şi din prietenie, simţindu-mă, astfel, mai aproape de prietenii mei armeni din America.
Dansuri, expoziţii de fotografii şi de obiecte cu specific armenesc, plus o cafea ca la carte... iată ingredientele unei duminici reuşite! Pe deasupra, vremea a ţinut cu noi şi ne-a dăruit un soare arzător, răsfăţ suprem în acest final de septembrie...
Ultima săptămână de vacanţă s-a dus prea repede, punctată din păcate de ceva probleme - o posibilă pistră la bilă care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi "doar" ceva nisip la rinichi... Şi, mai ales, o primă "excursie" de bună voie la Urgenţă, pentru o ecografie de verificare; fiind cel mai apropiat spital, era şi cel mai sigur. Credeam că e prima dar şi ultima - însă zilele ce au urmat mi-au dovedit, din nefericire, contrariul...
În sfârşit, a venit şi prima zi de cursuri - de data aceasta, chiar pe 1 octombrie, cum rareori se întâmplă. Veselie, bucuria revederii cu studenţii şi colegii (la festivităţile de deschidere - SNSPA la Parlament, STI şi Master STI la noi, în Tei). Ziua promitea să se încheie liniştit, ca de obicei, dar... ghinion... bezna din curte la ora 19.30 şi o clipă de neatenţie s-au transformat într-un mic calvar ce încă nu s-a termnat. O căzătură pe partea dreaptă şi emoţia unei fracturi la braţ... o nouă "excursie" la Urgenţă, de data asta cu un grad mult mai ridicat de îngrijorare şi, în final, eu însămi arătând ca o semi-mumie, bandajată pe jumătate din corp şi dorindu-mi cu disperare să mă trezesc mai repede din acest vis urât...
Nu, din păcate nu era un vis. Şi uite-aşa, cu posibilităţile de mişcare limitate (dar şi cu marele noroc că sunt stângace, deci puteam să fac multe lucruri care altfel mi-ar fi fost imposibile... inclusiv să scriu la calculator cu o singură mână), am mai obţinut o săptămână de vacanţă "nesolicitată" şi, oricum, deloc plăcută.
Acum lucrurile stau mult mai bine, iar braţul meu drept are chiar o oarecare flexibilitate - departe, totuşi, de normal. Dar viaţa merge mai departe, iar la cursuri am vorbit mai mult şi am evitat scrisul, mi-am protejat mâna cât am putut şi mi-am văzut, după puteri, de treburi...
Pe 6 octombrie trebuia să merg la cimitir, pentru comemorarea de 3 luni a mamei... şi evident că nu am mai putut. Însă pietrarii mi-au făcut o surpriză extraordinară şi au terminat de refăcut (din temelii!!!) monumentul. Ieri am ajuns, în sfârşit, acolo şi am fost încântată. E frumos, durabil şi elegant - o nouă casă pentru părinţii mei... Sigur, aş fi preferat să nu fie nevoie... dar măcar port în suflet bucuria că le-am făcut un dar frumos... La primăvară am să plantez şi flori şi totul va fi "perfect"... Dar în suflet, în continuare, plutesc la fel de multe umbre...
Mâine este ziua mea. Prima aniversare fără mama. Fără cel mai important pilon al vieţii mele. Sigur, port cu mine mereu amintirile - dar şi acel nod în gât şi în piept care, uneori, se transformă în lacrimi. Nu e de-ajuns... Fiinţa vie şi plină de forţă lipseşte şi va lipsi mereu de-acum încolo.
Iar eu, de trei luni încoace, mă întreb mereu cine sunt de fapt...
joi, 23 august 2012
Vuelta a Espana şi alte povestiri
Ultimul mare tur ciclist al anului este în plină desfăşurare. Etapele se succed cu repeziciune şi spectacolul este asigurat. O frumoasă încheiere a verii care ne chinuie, încă, prin căldura uneori copleşitoare.
Cu o lună şi jumătate în urmă, la moartea mamei, solidaritatea prietenilor şi frumuseţea sportului m-au salvat din prăpastie. Şi întotdeauna, de acum înainte, voi face legătura între acest minunat sport pe două roţi şi durerea mea cea mai profundă.
Acum o lună şi jumătate, când îmi anunţam familia şi prietenii - pe cei apropiaţi prin telefon, pe cei aflaţi mai departe prin Facebook - de moartea mamei, prietenii mei ciclişti au decis să ţină o zi de doliu în sprijinul meu... Nu ştiu dacă există destule cuvinte pentru a exprima ceea ce am simţit atunci, în acele zile în care păşeam ca un somnambul şi durerea aceea brutală din stomac nu voia nicicum să se transforme în lacrimi... Nu ştiu dacă există cuvinte care să explice valul de recunoştinţă pe care aş fi vrut să-l trimit, răcoare peste arşiţa verii, către aceşti tineri frumoşi şi buni care, chiar dacă nu mă cunoşteau personal, au găsit o cale simplă şi generoasă pentru a-mi dărui un strop din inima lor.
Acum, o lună şi jumătate mai târziu, sunt iar printre ei şi ne schimbăm mesaje virtuale, pornind de la pasiunea noastră comună pentru ciclism şi marea performanţă. Sportul este, poate, cea mai elocventă formă de exprimare a vieţii - cu cele bune şi cele rele ale sale, cu dorinţa de a fi primul, cu speranţa de a atinge, chiar şi pentru cele 15 minute despre care vorbea Andy Warhol, celebritatea. Spectacolul sportiv este o altă faţetă a spectacolului vieţii iar noi, cei de pe margine - unii chiar pasionaţi practicanţi ai mesului pe bicicletă - ne integrăm firesc în acest mers complicat pe serpentinele ei.
Le Tour a însemnat şocul confruntării cu realitatea morţii. Acum, Vuelta înseamnă bucuria regăsirii dorinţei de viaţă. Mă aşez în faţa laptop-ului cu bucurie, ca şi cum aş fi altă fiinţă deşi mereu aceeaşi şi reînvăţ, puţin câte puţin, să mă bucur de viaţă.
O prietenă bună îmi spunea, la câteva zile după moartea mamei, că trebuie să fac, de acum înainte, tot ceea ce ştiu că şi-ar fi dorit mama pentru mine. Nu mă gândisem la asta. Dar ştiu că mama şi-a dorit mereu să fiu fericită. Am fost, cu adevărat, cât timp ea mi-a stat alături. Şi acum, cu ea în gând, încerc din nou.
E ora prânzului şi Bucureştiul se topeşte din nou sub cele 40 de grade ale sfârşitului de vară. În casă e mai răcoare, dar niciodată suficient. Viaţa merge mai departe... pentru că nimeni nu ştie exact ce se ascunde în timpul care vine. Îl aşteptăm, cuminţi sau mai puţin, curioşi sau nu, încrezători sau pragmatici, dar mereu gata pentru o nouă provocare.
Se spune că timpul vindecă orice rană. Aşa o fi? Să vedem...
Cu o lună şi jumătate în urmă, la moartea mamei, solidaritatea prietenilor şi frumuseţea sportului m-au salvat din prăpastie. Şi întotdeauna, de acum înainte, voi face legătura între acest minunat sport pe două roţi şi durerea mea cea mai profundă.
Acum o lună şi jumătate, când îmi anunţam familia şi prietenii - pe cei apropiaţi prin telefon, pe cei aflaţi mai departe prin Facebook - de moartea mamei, prietenii mei ciclişti au decis să ţină o zi de doliu în sprijinul meu... Nu ştiu dacă există destule cuvinte pentru a exprima ceea ce am simţit atunci, în acele zile în care păşeam ca un somnambul şi durerea aceea brutală din stomac nu voia nicicum să se transforme în lacrimi... Nu ştiu dacă există cuvinte care să explice valul de recunoştinţă pe care aş fi vrut să-l trimit, răcoare peste arşiţa verii, către aceşti tineri frumoşi şi buni care, chiar dacă nu mă cunoşteau personal, au găsit o cale simplă şi generoasă pentru a-mi dărui un strop din inima lor.
Acum, o lună şi jumătate mai târziu, sunt iar printre ei şi ne schimbăm mesaje virtuale, pornind de la pasiunea noastră comună pentru ciclism şi marea performanţă. Sportul este, poate, cea mai elocventă formă de exprimare a vieţii - cu cele bune şi cele rele ale sale, cu dorinţa de a fi primul, cu speranţa de a atinge, chiar şi pentru cele 15 minute despre care vorbea Andy Warhol, celebritatea. Spectacolul sportiv este o altă faţetă a spectacolului vieţii iar noi, cei de pe margine - unii chiar pasionaţi practicanţi ai mesului pe bicicletă - ne integrăm firesc în acest mers complicat pe serpentinele ei.
Le Tour a însemnat şocul confruntării cu realitatea morţii. Acum, Vuelta înseamnă bucuria regăsirii dorinţei de viaţă. Mă aşez în faţa laptop-ului cu bucurie, ca şi cum aş fi altă fiinţă deşi mereu aceeaşi şi reînvăţ, puţin câte puţin, să mă bucur de viaţă.
O prietenă bună îmi spunea, la câteva zile după moartea mamei, că trebuie să fac, de acum înainte, tot ceea ce ştiu că şi-ar fi dorit mama pentru mine. Nu mă gândisem la asta. Dar ştiu că mama şi-a dorit mereu să fiu fericită. Am fost, cu adevărat, cât timp ea mi-a stat alături. Şi acum, cu ea în gând, încerc din nou.
E ora prânzului şi Bucureştiul se topeşte din nou sub cele 40 de grade ale sfârşitului de vară. În casă e mai răcoare, dar niciodată suficient. Viaţa merge mai departe... pentru că nimeni nu ştie exact ce se ascunde în timpul care vine. Îl aşteptăm, cuminţi sau mai puţin, curioşi sau nu, încrezători sau pragmatici, dar mereu gata pentru o nouă provocare.
Se spune că timpul vindecă orice rană. Aşa o fi? Să vedem...
duminică, 19 august 2012
Comemorări...
Astăzi - primul parastas pentru mama.
Ce oribil sună! Parcă nu aş fi eu cea care scrie aceste cuvinte... mă simt în continuare actorul nepriceput dintr-un film prost.
Da, au trecut cele patruzeci de zile. Cu o mică aproximaţie. Conform tradiţiei. Ne lăsăm învinşi de reguli ciudate, le acceptăm ca să nu supărăm pe nimeni şi, mai ales, ca să nu-l supărăm pe cel plecat... Poate că pentru acela sau aceea este mai bine aşa. Dar pentru noi?
În curtea mănăstirii Mărcuţa, câteva mese mari sunt pline de coşuri, pungi, farfurii, lumânări şi colive... Difuzorul exterior funcţionează cu intermitenţe şi slujba se pierde în neant. Nimeni nu se miră. Fiecare aşteaptă finalul. Ritualul te străpunge ca un pumnal, te supui indiferent ce crezi în adâncul tău şi, brusc, mirosul iute de tămâie îţi anihilează toate simţurile...
Lumea trage cu ochiul (oare ce ai în pungi? oare am pus tot ce trebuia? ce face popa? ce zice popa?) şi te priveşte cu compasiune. Eşti îmbrăcat în negru, mai sunt şi alţii la fel... suntem sobri şi ne înghiţim, fiecare, tristeţea, ascunşi în spatele regulilor de care nu putem scăpa...
Mormântul este mai curat ca niciodată... muncitorii au făcut treabă bună - dar au şi fost răsplătiţi pe măsură. Azi sunt bancă. Plătesc tot ce mi se cere, fără să crâcnesc, deşi nimeni nu-mi dă chitanţă. Pachete nu mai am şi nici colivă - prea mulţi oameni flămânzi şi copii necăjiţi...
Mă aşez pe marginea mormântului încă proaspăt şi îmi aprind o ţigară. E un ritual vechi - de pe când veneam cu mama tot aici, la mormântul tatei, şi îmi aprindeam o ţigară ca să îmi adun gândurile. Stau acolo şi tac, dar gânduri îmi trec prin minte - gânduri ciudat de practice, matter-of-fact, raţiune dincolo de orice... Da, simţi nevoia să te aperi de acest spaţiu teribil al morţii cu toate forţele şi mijloacele vieţii tale...
Ne pregătim de plecare. Răsuflu uşurată - am trecut cu bine de acest moment greu. Un fel de iniţiere în tainele ritualice. Greutatea din suflet însă nu dispare la fel de repede. E tot acolo, mă arde, povara despărţirii definitive nu e uşor de trăit şi de acceptat. Ca un început de plânset, o tânguire dinlăuntru, o rană care ţipă din tine. Ea, mama, a rămas acolo, în urma paşilor tăi.
Şi dintr-o dată simt că e bine să mă amăgesc cu gândul că spiritul ei e, în sfârşit, liber. Liber de constrângerea trupului chinuit, liber de regulile lumii...
Dacă ar fi fost noapte, mi-aş fi ridicat ochii spre steaua ei. În Ursa Mică, undeva, mereu vizibilă pe cer, steaua ei străluceşte pentru mine.
Ce oribil sună! Parcă nu aş fi eu cea care scrie aceste cuvinte... mă simt în continuare actorul nepriceput dintr-un film prost.
Da, au trecut cele patruzeci de zile. Cu o mică aproximaţie. Conform tradiţiei. Ne lăsăm învinşi de reguli ciudate, le acceptăm ca să nu supărăm pe nimeni şi, mai ales, ca să nu-l supărăm pe cel plecat... Poate că pentru acela sau aceea este mai bine aşa. Dar pentru noi?
În curtea mănăstirii Mărcuţa, câteva mese mari sunt pline de coşuri, pungi, farfurii, lumânări şi colive... Difuzorul exterior funcţionează cu intermitenţe şi slujba se pierde în neant. Nimeni nu se miră. Fiecare aşteaptă finalul. Ritualul te străpunge ca un pumnal, te supui indiferent ce crezi în adâncul tău şi, brusc, mirosul iute de tămâie îţi anihilează toate simţurile...
Lumea trage cu ochiul (oare ce ai în pungi? oare am pus tot ce trebuia? ce face popa? ce zice popa?) şi te priveşte cu compasiune. Eşti îmbrăcat în negru, mai sunt şi alţii la fel... suntem sobri şi ne înghiţim, fiecare, tristeţea, ascunşi în spatele regulilor de care nu putem scăpa...
Mormântul este mai curat ca niciodată... muncitorii au făcut treabă bună - dar au şi fost răsplătiţi pe măsură. Azi sunt bancă. Plătesc tot ce mi se cere, fără să crâcnesc, deşi nimeni nu-mi dă chitanţă. Pachete nu mai am şi nici colivă - prea mulţi oameni flămânzi şi copii necăjiţi...
Mă aşez pe marginea mormântului încă proaspăt şi îmi aprind o ţigară. E un ritual vechi - de pe când veneam cu mama tot aici, la mormântul tatei, şi îmi aprindeam o ţigară ca să îmi adun gândurile. Stau acolo şi tac, dar gânduri îmi trec prin minte - gânduri ciudat de practice, matter-of-fact, raţiune dincolo de orice... Da, simţi nevoia să te aperi de acest spaţiu teribil al morţii cu toate forţele şi mijloacele vieţii tale...
Ne pregătim de plecare. Răsuflu uşurată - am trecut cu bine de acest moment greu. Un fel de iniţiere în tainele ritualice. Greutatea din suflet însă nu dispare la fel de repede. E tot acolo, mă arde, povara despărţirii definitive nu e uşor de trăit şi de acceptat. Ca un început de plânset, o tânguire dinlăuntru, o rană care ţipă din tine. Ea, mama, a rămas acolo, în urma paşilor tăi.
Şi dintr-o dată simt că e bine să mă amăgesc cu gândul că spiritul ei e, în sfârşit, liber. Liber de constrângerea trupului chinuit, liber de regulile lumii...
Dacă ar fi fost noapte, mi-aş fi ridicat ochii spre steaua ei. În Ursa Mică, undeva, mereu vizibilă pe cer, steaua ei străluceşte pentru mine.
duminică, 15 iulie 2012
Fără mama...
Astăzi este prima zi din restul vieţii mele.
Am mai auzit expresia asta - prin filme sau din gura altor oameni care, în ultima unui eveniment dramatic, erau nevoiţi să ia totul de la început.
Dar nu m-am gândit niciodată cum va fi când voi trece şi eu prin aşa ceva.
Azi este prima zi fără mama.
Bolnavă, suferindă - era totuşi lângă mine, ştiam că o găsesc în camera ei, că are nevoie de mine, că pot să o ajut. Sau, la spital, speram că medicii vor putea face o minune. Nu au reuşit. Iar apoi ieri am aruncat primul pumn de pământ peste groapa unde acum mama şi tata vor fi pentru totdeauna împreună...
Reguli ciudate, tradiţii multe şi bizare... fiecare vine cu câte o idee nouă, cu titlu obligatoriu ("aşa se face") cât să poţi umple un carneţel întreg... Aşa se face... nimeni nu pare să se gândească la ceea ce simte cel rămas, ci doar la reguli chinuitoare care să-l doboare şi mai mult...
De-a lungul ultimilor ani am trecut prin toate stările posibile - de la speranţă la teamă, de la luptă la epuizare, de la negare la recunoaştere... M-am luptat cu boala ei, uneori chiar şi cu ea, când aveam sentimentul că ea ştie ce urmează să se întâmple, că nu mai poate, că nu mai vrea... În ultimele luni, când nu mai vorbea deloc, mă privea uneori trist şi o lacrimă îi aluneca din colţul ochiului... Îi ştergeam lacrima şi o mângâiam pe frunte, pe mâinile obosite, pe picioarele chinuite... îi spuneam vorbe calde în care credeam cu tărie şi, în fiecare seară, îi uram noapte bună şi aşteptam mângâierea mâinii ei peste capul meu...
Toate astea şi multe altele rămân acum doar o amintire. Mama nu mai este şi eu am rămas în urma ei cu suferinţa zilelor, lunilor, anilor în care am sperat. MOARTEA LASĂ ÎN URMĂ UN GOL PE CARE NU-L POATE UMPLE NIMENI. DAR DRAGOSTEA LASĂ ÎN SUFLET AMINTIRI PE CARE NU ŢI LE POATE LUA NIMENI...
Cu doi ani în urmă, de ziua ei, i-am cumpărat O STEA. O stea din Ursa Mică, vizibilă pe cer tot timpul - şi care acum şi pentru totdeauna va purta numele ei - Maria Ardelean. La vremea respectivă era încă pe picioarele ei, s-a bucurat de cadoul neobişnuit şi privea cu mirare harta stelară unde punctul acela care îi aparţinea definitiv era marcat cu roşu. N-am putut să-ţi aduc luna de pe cer, îi spuneam atunci, în amintirea vorbelor rostite demult de tata - dar în schimb ţi-am adus o stea...
Şi ştiam, încă de pe atunci, că steaua aceea era în egală măsură un cadou PENTRU MINE... pentru ziua în care steluţa aceea va fi tot ce voi mai păstra de la ea.
Adesea se spune că vorbele nespuse dor mai mult decât cele spuse vreodată. Dar sunt fericită că i-am spus, de mii de ori, că o iubesc. Că mi-am deschis sufletul în faţa ei şi am înconjurat-o în fiecare zi cu dragoste. Chiar şi atunci când mi-a fost greu, chiar şi atunci când rutina îngrijirii ei părea că mă doboară şi aproape că mă revoltam, chiar şi atunci când amânam, epuizată, revenirea la patul ei pentru un nou punct din programul zilnic, mereu acelaşi...
Iubirile noastre sunt atât de diferite... iubirea de sine, iubirea pentru un bărbat, pentru locuri, lucruri, gânduri... Dar nimic nu se compară cu iubirea pentru mama. O înţelegem greu, aproape că prea târziu... însă ne încălzeşte sufletul ca nimic altceva, mai profund şi definitiv. E o iubire pe care o purtăm în suflet dincolo de viaţă - şi de moarte.
E prima zi din restul vieţii mele. Egoist vorbind, aş putea spune că acum, eliberată de chinul şi durerea îngrijirii mamei, pot face orice. Şi totuşi... nu mai pot face lucrul cel mai important: să-i vorbesc, să o mângâi, să ŞTIU că este fizic lângă mine. Să fac cei câţiva paşi până la camera ei şi să văd dacă mai are nevoie de ceva.
Probabil că, într-adevăr, voi mai face multe lucruri. După mulţi ani, pot din nou să călătoresc, să ies în oraş cu prietenii fără să fiu nevoită să mă uit mereu pe ceas, să nu mă mai grăbesc spre casă, să zugrăvesc, să schimb mobile, să merg la teatru, la concerte...
Fără EA.
Am mai auzit expresia asta - prin filme sau din gura altor oameni care, în ultima unui eveniment dramatic, erau nevoiţi să ia totul de la început.
Dar nu m-am gândit niciodată cum va fi când voi trece şi eu prin aşa ceva.
Azi este prima zi fără mama.
Bolnavă, suferindă - era totuşi lângă mine, ştiam că o găsesc în camera ei, că are nevoie de mine, că pot să o ajut. Sau, la spital, speram că medicii vor putea face o minune. Nu au reuşit. Iar apoi ieri am aruncat primul pumn de pământ peste groapa unde acum mama şi tata vor fi pentru totdeauna împreună...
Reguli ciudate, tradiţii multe şi bizare... fiecare vine cu câte o idee nouă, cu titlu obligatoriu ("aşa se face") cât să poţi umple un carneţel întreg... Aşa se face... nimeni nu pare să se gândească la ceea ce simte cel rămas, ci doar la reguli chinuitoare care să-l doboare şi mai mult...
De-a lungul ultimilor ani am trecut prin toate stările posibile - de la speranţă la teamă, de la luptă la epuizare, de la negare la recunoaştere... M-am luptat cu boala ei, uneori chiar şi cu ea, când aveam sentimentul că ea ştie ce urmează să se întâmple, că nu mai poate, că nu mai vrea... În ultimele luni, când nu mai vorbea deloc, mă privea uneori trist şi o lacrimă îi aluneca din colţul ochiului... Îi ştergeam lacrima şi o mângâiam pe frunte, pe mâinile obosite, pe picioarele chinuite... îi spuneam vorbe calde în care credeam cu tărie şi, în fiecare seară, îi uram noapte bună şi aşteptam mângâierea mâinii ei peste capul meu...
Toate astea şi multe altele rămân acum doar o amintire. Mama nu mai este şi eu am rămas în urma ei cu suferinţa zilelor, lunilor, anilor în care am sperat. MOARTEA LASĂ ÎN URMĂ UN GOL PE CARE NU-L POATE UMPLE NIMENI. DAR DRAGOSTEA LASĂ ÎN SUFLET AMINTIRI PE CARE NU ŢI LE POATE LUA NIMENI...
Cu doi ani în urmă, de ziua ei, i-am cumpărat O STEA. O stea din Ursa Mică, vizibilă pe cer tot timpul - şi care acum şi pentru totdeauna va purta numele ei - Maria Ardelean. La vremea respectivă era încă pe picioarele ei, s-a bucurat de cadoul neobişnuit şi privea cu mirare harta stelară unde punctul acela care îi aparţinea definitiv era marcat cu roşu. N-am putut să-ţi aduc luna de pe cer, îi spuneam atunci, în amintirea vorbelor rostite demult de tata - dar în schimb ţi-am adus o stea...
Şi ştiam, încă de pe atunci, că steaua aceea era în egală măsură un cadou PENTRU MINE... pentru ziua în care steluţa aceea va fi tot ce voi mai păstra de la ea.
Adesea se spune că vorbele nespuse dor mai mult decât cele spuse vreodată. Dar sunt fericită că i-am spus, de mii de ori, că o iubesc. Că mi-am deschis sufletul în faţa ei şi am înconjurat-o în fiecare zi cu dragoste. Chiar şi atunci când mi-a fost greu, chiar şi atunci când rutina îngrijirii ei părea că mă doboară şi aproape că mă revoltam, chiar şi atunci când amânam, epuizată, revenirea la patul ei pentru un nou punct din programul zilnic, mereu acelaşi...
Iubirile noastre sunt atât de diferite... iubirea de sine, iubirea pentru un bărbat, pentru locuri, lucruri, gânduri... Dar nimic nu se compară cu iubirea pentru mama. O înţelegem greu, aproape că prea târziu... însă ne încălzeşte sufletul ca nimic altceva, mai profund şi definitiv. E o iubire pe care o purtăm în suflet dincolo de viaţă - şi de moarte.
E prima zi din restul vieţii mele. Egoist vorbind, aş putea spune că acum, eliberată de chinul şi durerea îngrijirii mamei, pot face orice. Şi totuşi... nu mai pot face lucrul cel mai important: să-i vorbesc, să o mângâi, să ŞTIU că este fizic lângă mine. Să fac cei câţiva paşi până la camera ei şi să văd dacă mai are nevoie de ceva.
Probabil că, într-adevăr, voi mai face multe lucruri. După mulţi ani, pot din nou să călătoresc, să ies în oraş cu prietenii fără să fiu nevoită să mă uit mereu pe ceas, să nu mă mai grăbesc spre casă, să zugrăvesc, să schimb mobile, să merg la teatru, la concerte...
Fără EA.
marți, 29 mai 2012
Iniţiativa civică de secu-dreapta
Se doreşte a fi un "nou Oengeu". Nu, nu partid - Doamne fereşte!!! Dar să atragă, totuşi, cât mai mulţi simpatizanţi ai centru-dreptei.
Nu ştiu de ce, dar orice "iniţiativă" ce poartă semnătura lui MRU îmi stârneşte, din pornire, suspiciune. Omul acesta seamănă cu gândăcelul din poveste, care se chinuie să urce pe geamul ferestrei într-o iluzorie căutare a libertăţii şi apoi se loveşte de rama de sus, cade şi o ia mereu de la capăt. Păţeşte la fel de fiecare dată - şi totuşi, neobosit, porneşte din nou.
A fost etichetat drept intelectual - unul "citit" (de parcă ar fi putut fi şi altfel??), "remarcabil", o "speranţă" pentru unii. A sărit etape şi aproape a făcut uitate "greşelile tinereţii" - acelea care îl făceau să pună pe hârtie, pentru ştiinţa unor autorităţi mult mai înalte şi mai convenabile decât Uniunea Studenţilor Comunişti din 1989, al cărei reprezentant era, numele studenţilor colegi care doreau revoluţia. Lasă, o să vedeţi voi ce o să păţiţi, îşi şoptea în barbă, mulţumit de rolul său de salvator al regimului, aşa cum singur se simţea. Apoi, când listele lui infame nu şi-au mai găsit rostul, s-a retras discret "în studiu", simţind că, într-o bună zi, va veni şi vremea lui. Putea fi de folos şi "celorlalţi" - la urma urmelor, cine să nu îşi dorească un cadru de încredere, de o asemenea valoare?
Cum-necum, s-a strecurat prin viaţă neobservat de nimeni - în afară de cine trebuie - şi, cu două-trei diplome de răsunet colecţionate dintr-o suflare şi CV-ul bine condimentat, şi-a ajuns visul cu ochii. Era şef. Nu unul oarecare, ci exact în mediul pentru care oricum se pregătea încă din celălalt regim. Analist fin, cu privirea mereu scrutătoare, pregătită să vadă tot ce se petrece în jurul său şi chiar dincolo de limite, putea deja să-şi propună ţeluri mai grandioase. Poate ministru, poate chiar preşedinte...
Şi apoi, brusc, firul s-a rupt şi, după vreo 70 de zile de euforie, s-a trezit dat la o parte, în timp ce tot ce clădise în vreo douăzeci şi mai bine de ani, din vremea uteceului, se ducea pe apa sâmbetei. Rămas dintr-o dată fără servici şi fără ţeluri prea vizibile, prea răcorit de duşul neaşteptat, ai fi zis că se va retrage în cochilie pentru puţină meditaţie asupra sa şi a vieţii în general. Eventual, asupra adevăratelor valori. Te-ai fi aşteptat, poate, să fie "salvat" - ca mulţi alţii - printr-o funcţie de consilier prezidenţial. E posibil chiar să-i fi fost oferită - dar orgoliul său nemăsurat l-a împins să refuze.
Gândăcelul nu se opreşte niciodată. Încearcă mereu, nu schimbă nimic - poate doar unghiul abordat pentru drumul care se repetă mereu.
Cu câteva zile în urmă citeam o ştire despre o întâlnire a personajului în cauză cu studenţii dintr-o anume universitate bucureşteană. Am presupus, pentru o clipă, că va începe un periplu de conferinţe, testând terenul pentru o eventuală carieră academică.
M-am înşelat. Omul nostru lua pulsul "spaţiului civic" în căutare de nemulţumiţi. Cum la Berkeley - spaţiul tradiţional al revoluţiilor studenţeşti - locul era deja ocupat, şi-a încercat forţele în Bucureşti. În căutare de carne de tun pentru un nou proiect grandios. În care, desigur, EL să ocupe locul central.
O mişcare civică nu trebuie să aibă culoare politică - sau măcar nu trebuie să pară că are. Ce te faci însă cu omul acesta care, şi astăzi, se declară "liberal" fără să fie? Un fel de "Ioan fără de ţară" (King John Lackland) autohton, aplicabil la nivel de partid.
Ce mai contează? Românul are în general memorie scurtă şi tinde să ierte orice. Inexplicabil, împotriva oricărei logici, îşi iartă mereu călăul. La urma urmelor, omul nici nu a apucat să ajungă chiar atât de departe... împiedicat fiind de mersul istoriei...
Aştept cu interes prezentarea platformei noii iniţiative civice de secu-dreapta. Strategi puşi pe căpătuială, sau simpli naivi vor adera, probabil, la noul club monden ce se prevede. O Monica Macovei sau un Cristian Preda, europarlamentari ce au început, de la o vreme, să strâmbe din nas la casa unde au crescut, ar putea să se ofere drept strategi de ocazie - dar vor fi, probabil, daţi la o parte de Ego-ul imens al iniţiatorului.
Inventivitatea românească nu are, într-adevăr, limite. Nici tupeul. De la Senatorul Melcilor încoace totul pare posibil. Iar prezidenţialele din 2014 se zăresc, deja, la orizont. Omul e pregătit - sau cel puţin aşa crede chiar el.
Dar noi?
Nu ştiu de ce, dar orice "iniţiativă" ce poartă semnătura lui MRU îmi stârneşte, din pornire, suspiciune. Omul acesta seamănă cu gândăcelul din poveste, care se chinuie să urce pe geamul ferestrei într-o iluzorie căutare a libertăţii şi apoi se loveşte de rama de sus, cade şi o ia mereu de la capăt. Păţeşte la fel de fiecare dată - şi totuşi, neobosit, porneşte din nou.
A fost etichetat drept intelectual - unul "citit" (de parcă ar fi putut fi şi altfel??), "remarcabil", o "speranţă" pentru unii. A sărit etape şi aproape a făcut uitate "greşelile tinereţii" - acelea care îl făceau să pună pe hârtie, pentru ştiinţa unor autorităţi mult mai înalte şi mai convenabile decât Uniunea Studenţilor Comunişti din 1989, al cărei reprezentant era, numele studenţilor colegi care doreau revoluţia. Lasă, o să vedeţi voi ce o să păţiţi, îşi şoptea în barbă, mulţumit de rolul său de salvator al regimului, aşa cum singur se simţea. Apoi, când listele lui infame nu şi-au mai găsit rostul, s-a retras discret "în studiu", simţind că, într-o bună zi, va veni şi vremea lui. Putea fi de folos şi "celorlalţi" - la urma urmelor, cine să nu îşi dorească un cadru de încredere, de o asemenea valoare?
Cum-necum, s-a strecurat prin viaţă neobservat de nimeni - în afară de cine trebuie - şi, cu două-trei diplome de răsunet colecţionate dintr-o suflare şi CV-ul bine condimentat, şi-a ajuns visul cu ochii. Era şef. Nu unul oarecare, ci exact în mediul pentru care oricum se pregătea încă din celălalt regim. Analist fin, cu privirea mereu scrutătoare, pregătită să vadă tot ce se petrece în jurul său şi chiar dincolo de limite, putea deja să-şi propună ţeluri mai grandioase. Poate ministru, poate chiar preşedinte...
Şi apoi, brusc, firul s-a rupt şi, după vreo 70 de zile de euforie, s-a trezit dat la o parte, în timp ce tot ce clădise în vreo douăzeci şi mai bine de ani, din vremea uteceului, se ducea pe apa sâmbetei. Rămas dintr-o dată fără servici şi fără ţeluri prea vizibile, prea răcorit de duşul neaşteptat, ai fi zis că se va retrage în cochilie pentru puţină meditaţie asupra sa şi a vieţii în general. Eventual, asupra adevăratelor valori. Te-ai fi aşteptat, poate, să fie "salvat" - ca mulţi alţii - printr-o funcţie de consilier prezidenţial. E posibil chiar să-i fi fost oferită - dar orgoliul său nemăsurat l-a împins să refuze.
Gândăcelul nu se opreşte niciodată. Încearcă mereu, nu schimbă nimic - poate doar unghiul abordat pentru drumul care se repetă mereu.
Cu câteva zile în urmă citeam o ştire despre o întâlnire a personajului în cauză cu studenţii dintr-o anume universitate bucureşteană. Am presupus, pentru o clipă, că va începe un periplu de conferinţe, testând terenul pentru o eventuală carieră academică.
M-am înşelat. Omul nostru lua pulsul "spaţiului civic" în căutare de nemulţumiţi. Cum la Berkeley - spaţiul tradiţional al revoluţiilor studenţeşti - locul era deja ocupat, şi-a încercat forţele în Bucureşti. În căutare de carne de tun pentru un nou proiect grandios. În care, desigur, EL să ocupe locul central.
O mişcare civică nu trebuie să aibă culoare politică - sau măcar nu trebuie să pară că are. Ce te faci însă cu omul acesta care, şi astăzi, se declară "liberal" fără să fie? Un fel de "Ioan fără de ţară" (King John Lackland) autohton, aplicabil la nivel de partid.
Ce mai contează? Românul are în general memorie scurtă şi tinde să ierte orice. Inexplicabil, împotriva oricărei logici, îşi iartă mereu călăul. La urma urmelor, omul nici nu a apucat să ajungă chiar atât de departe... împiedicat fiind de mersul istoriei...
Aştept cu interes prezentarea platformei noii iniţiative civice de secu-dreapta. Strategi puşi pe căpătuială, sau simpli naivi vor adera, probabil, la noul club monden ce se prevede. O Monica Macovei sau un Cristian Preda, europarlamentari ce au început, de la o vreme, să strâmbe din nas la casa unde au crescut, ar putea să se ofere drept strategi de ocazie - dar vor fi, probabil, daţi la o parte de Ego-ul imens al iniţiatorului.
Inventivitatea românească nu are, într-adevăr, limite. Nici tupeul. De la Senatorul Melcilor încoace totul pare posibil. Iar prezidenţialele din 2014 se zăresc, deja, la orizont. Omul e pregătit - sau cel puţin aşa crede chiar el.
Dar noi?
joi, 10 mai 2012
Bucureşti - altfel. Sau poate că nu
De două zile încoace Bucureştiul meu cel de toate zilele este schimbat. Mai multă culoare (în ciuda norilor negri ce acoperă, din timp în timp, cerul), mulţimi de oameni ce nu au ieşit în stradă pentru vreo manifestaţie pro- sau anti- ceva şi, în general, un sentiment de normalitate pe care nu l-am mai trăit de multă vreme.
De două zile, Bucureştiul este spaniol. Finala Europa League la fotbal se desfăşoară între două echipe spaniole, iar fanii lor au venit cu miile - cu zecile de mii - să se bucure alături de eroii lor. Văzându-i, însuşi conceptul de "fan" suferă o modificare radicală: nici vorbă de privirile pline de ură ale faunei ce însoţeşte, de obicei, echipele româneşti; nici înjurături, nici lovituri sub centură (la propriu).
Străzile centrului vechi sunt pline de veselie, de cântece, de zâmbete şi speranţă - şi, alături de spaniolii veniţi cu familii pe trei generaţii, chiar şi românii noştri învaţă din nou să zâmbească. Nu te poţi împotrivi acestui val de empatie generoasă, acestui torent de lumină multicoloră care s-a răspândit prin oraş...
Până şi golaşa statuie a împăratului Trajanus (iberic şi el) de la Muzeul de Istorie s-a colorat în alb şi roşu, devenind mai umană sub atingerea suporterilor înfocaţi şi amuzaţi.
Aceste două zile sunt dovada cea mai clară că sportul te poate face mai bun. Sportul înţeles ca o competiţie cu tine însuţi, în care celălalt este doar rival şi nu duşman. Suferinţa echipei învinse şi a fanilor ei nu trece dincolo de limitele bunului simţ - iar învingătorii îi îmbrăţişează pe cei învinşi şi fac un culoar pentru a le prezenta, imaginar, onorul, în aplauze.
Pe scena sportului adevărat nu mai există învingători sau învinşi. Cu toţii au câştigat ceva în evoluţia lor ca oameni. Au devenit mai buni, mai uniţi, mai puternici.
Pentru câteva zile, Bucureştiul nostru prea gri (veşnica Budapestă a celor certaţi cu geografia) a devenit altul. Sau, poate, am redeschis şi noi, pentru o clipă, poarta către o existenţă firească, luminoasă, generoasă.
În timpul acesta, cealaltă faţă a Bucureştiului nu se dezminte: omul veşnic frustrat, cu fundul în maşina sa stupid de scumpă, strecurându-se cu greu prin aglomeraţia din zonele în care fusese avertizat să nu se aventureze ("dar ce? îmi dictează ei mie ce să fac???"). Omul pus pe ceartă, obsedat de mărunţişuri şi conflicte minore, de propria sa "grandoare" de mahala rămâne pe mai departe în gaura sa de cârtiţă umilă, mirat de ce nu e tratat ca un european get-beget. Lipsit de identitate şi de coloană vertebrală, el moare încet, înecat în propriile frustrări, jignit de bucuria celorlalţi.
Cum va fi Bucureştiul mâine? Vom reveni la viaţa dinainte? Sau poate că aceste clipe de bucurie ne vor schimba iremediabil viaţa citatidă în bine?
De două zile, Bucureştiul este spaniol. Finala Europa League la fotbal se desfăşoară între două echipe spaniole, iar fanii lor au venit cu miile - cu zecile de mii - să se bucure alături de eroii lor. Văzându-i, însuşi conceptul de "fan" suferă o modificare radicală: nici vorbă de privirile pline de ură ale faunei ce însoţeşte, de obicei, echipele româneşti; nici înjurături, nici lovituri sub centură (la propriu).
Străzile centrului vechi sunt pline de veselie, de cântece, de zâmbete şi speranţă - şi, alături de spaniolii veniţi cu familii pe trei generaţii, chiar şi românii noştri învaţă din nou să zâmbească. Nu te poţi împotrivi acestui val de empatie generoasă, acestui torent de lumină multicoloră care s-a răspândit prin oraş...
Până şi golaşa statuie a împăratului Trajanus (iberic şi el) de la Muzeul de Istorie s-a colorat în alb şi roşu, devenind mai umană sub atingerea suporterilor înfocaţi şi amuzaţi.
Aceste două zile sunt dovada cea mai clară că sportul te poate face mai bun. Sportul înţeles ca o competiţie cu tine însuţi, în care celălalt este doar rival şi nu duşman. Suferinţa echipei învinse şi a fanilor ei nu trece dincolo de limitele bunului simţ - iar învingătorii îi îmbrăţişează pe cei învinşi şi fac un culoar pentru a le prezenta, imaginar, onorul, în aplauze.
Pe scena sportului adevărat nu mai există învingători sau învinşi. Cu toţii au câştigat ceva în evoluţia lor ca oameni. Au devenit mai buni, mai uniţi, mai puternici.
Pentru câteva zile, Bucureştiul nostru prea gri (veşnica Budapestă a celor certaţi cu geografia) a devenit altul. Sau, poate, am redeschis şi noi, pentru o clipă, poarta către o existenţă firească, luminoasă, generoasă.
În timpul acesta, cealaltă faţă a Bucureştiului nu se dezminte: omul veşnic frustrat, cu fundul în maşina sa stupid de scumpă, strecurându-se cu greu prin aglomeraţia din zonele în care fusese avertizat să nu se aventureze ("dar ce? îmi dictează ei mie ce să fac???"). Omul pus pe ceartă, obsedat de mărunţişuri şi conflicte minore, de propria sa "grandoare" de mahala rămâne pe mai departe în gaura sa de cârtiţă umilă, mirat de ce nu e tratat ca un european get-beget. Lipsit de identitate şi de coloană vertebrală, el moare încet, înecat în propriile frustrări, jignit de bucuria celorlalţi.
Cum va fi Bucureştiul mâine? Vom reveni la viaţa dinainte? Sau poate că aceste clipe de bucurie ne vor schimba iremediabil viaţa citatidă în bine?
duminică, 29 aprilie 2012
Eşecul securistului intelectual
O moţiune de cenzură a răsturnat din temelii iluziile unui pion care ajunsese să se considere rege... Alimentate (inteligent) din umbră de păpuşari (aproape) neştiuţi, acele iluzii i-au făcut mai mult rău decât bine omului care deja se vedea viitorul candidat la preşedinţie.
În ultimele două luni şi mai bine, cât timp MRU s-a aflat în fruntea guvernului de rezervă, nu am încetat să mă întreb dacă nu cumva amabilităţile (uneori exagerate) din partea politicienilor de toate culorile la adresa "intelectualului" erau motivate de o atitudine generală prevăzătoare faţă de un securist de la care, prin tradiţie, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi.
Câteva dintre epitetele repetate obsesiv mi-au atras în mod deosebit atenţia: "cult", "citit"... "intelectual". Omul chiar şi-a dorit să confirme: începând rapid un periplu prin televiziuni, imediat după numire, convins că va putea convinge şi inamicii cei mai acerbi, domnul în cauză a făcut risipă de cuvinte sofisticate, amintindu-mi de vremea liceului, când ne jucam cu toţii de-a "ce cuvinte am mai descoperit aseară în dicţionar", încercând astfel să-i punem pe profesori pe picior greşit.
Problema "securistului intelectual" a rămas, se pare, fierbinte de prin anii 60 ai secolului trecut când, obosiţi de adunatul adeziunilor "la grămadă" şi cu elementul cantitativ satisfăcut, şefii Securităţii comuniste au trecut la nivelul următor, încercând să atragă de partea lor inteligenţele în formare. Tineri studenţi sau deja profesionişti, cu condiţia ca aceştia să fie dornici de afirmare - sau, cu alte cuvinte, AVIZI DE PUTERE. De puterea pe care ţi-o dă comuniunea cu liderii vremelnici ai ţării. Şi, desigur, de satisfacţiile unui salariu în plus, oferit de instituţia în cauză în contrapartidă cu lepădarea de orice principii democratice. Noii intelectuali - într-o ţară care îşi trimisese deja valorile la Canal.
La urma urmelor, ce ştiau şefii partidului - de teapa unui Dej sau Ceauşescu - despre intelectuali? Că învaţă şi citesc mult. Ehei - dar asta poate face orice tocilar, nu? Şi mai ales copilul ambiţios de la ţară, gata să se lupte cu balaurul din Marele Oraş şi să-i "arate el" că e mai tare.
În facultate, încă mai aveam colegi (poate chiar cu 20 de ani mai vârstnici decât noi) care primiseră, în sfârşit, dreptul de a se înscrie la facultate. Vina lor? Doar faptul că părinţii lor făcuseră parte din clasa adevăraţilor intelectuali şi aristocraţi pe care venirea comunismului îi decimase. La vremea tinereţii LI SE INTERZISESE SĂ ÎNVEŢE. Chiar şi în pragul anilor 80 nu puteau urma chiar orice facultate - ci doar litere, limbi străine, teatru sau Conservatorul.
Când, la rândul meu, în 1990 am devenit şi eu asistent universitar, am cunoscut o doamnă - altfel o respectabilă profesoară de franceză - care mi-a mărturisit că, pentru ea, comunismul fusese un noroc: cum altfel ar fi scăpat de la ţară, ajungând acolo unde era - în mediul universitar?
Între timp, lucrurile, aparent, s-au schimbat. Securitatea a murit, dar prejudecăţile au rămas - şi poate şi suspiciunea.
A nu se înţelege greşit - îi respect profund pe aceia care chiar se luptă, pe căi mai mult sau mai puţin convenţionale, pentru ţară şi pentru care patriotismul este cu adevărat un crez. Dar printre ei se strecoară mult prea adesea eroi de paie, a căror singură calitate este goana după putere.
Mai crede cineva în evoluţia profesională pas cu pas, până la punctul cel mai înalt? Când cineva devine şef al serviciilor secrete la vreo 30 de ani, e greu să crezi aşa ceva. Iar de acolo, direct în postura de prim-ministru???
Guvernul domniei sale mi-a confirmat ideea că urmaşii de cominternişti care, pe vremea lui Ceauşescu, se credeau veşnici şi creatori de dinastii conducătoare s-au regrupat, în 20 de ani, mai puternici ca odinioară. Luaţi unul câte unul, majoritatea miniştrilor lui MRU erau nepoţii şi fiii vechilor cadre de bază. Revoluţia i-a prins nepregătiţi pe cei din generaţia părinţilor lor - sau poate că nu. Au făcut liniştiţi averi dubioase - dar suficiente pentru a-şi trimite copiii să înveţe "afară".
Miniştrii lui MRU pun pe tapet diplome nenumărate de la universităţi cu nume sonore - dar uită, convenabil, să anunţe că nu e vorba de burse câştigate prin concurs, PE MERIT, ci de cursuri plătite cu bani grei proveniţi din acele afaceri dubioase ale părinţilor - foşti şefi în comunism.
După doar două luni, sunt aruncaţi din nou în uitare - şi liberi să toace bani, aşa cum s-au obişnuit, eventual banii proveniţi din contracte grase cu statul. Căci, nu-i aşa? ei sunt intelectualii de bază ai societăţii, şcoliţi acolo unde urmaşii adevăraţilor intelectuali au rareori acces.
Deocamdată, viaţa marchează primul eşec al securistului intelectual. Dar el nu acceptă înfrângerea. Se retrage pentru a-şi linge rănile şi pentru a găsi o metodă de a ataca din nou. Va mai căuta nişte cuvinte sofisticate din dicţionar. Poate mâine va reveni şi vremea lui. Poate peste încă o generaţie. Când cei care ŞTIU vor fi mai puţini...
În ultimele două luni şi mai bine, cât timp MRU s-a aflat în fruntea guvernului de rezervă, nu am încetat să mă întreb dacă nu cumva amabilităţile (uneori exagerate) din partea politicienilor de toate culorile la adresa "intelectualului" erau motivate de o atitudine generală prevăzătoare faţă de un securist de la care, prin tradiţie, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi.
Câteva dintre epitetele repetate obsesiv mi-au atras în mod deosebit atenţia: "cult", "citit"... "intelectual". Omul chiar şi-a dorit să confirme: începând rapid un periplu prin televiziuni, imediat după numire, convins că va putea convinge şi inamicii cei mai acerbi, domnul în cauză a făcut risipă de cuvinte sofisticate, amintindu-mi de vremea liceului, când ne jucam cu toţii de-a "ce cuvinte am mai descoperit aseară în dicţionar", încercând astfel să-i punem pe profesori pe picior greşit.
Problema "securistului intelectual" a rămas, se pare, fierbinte de prin anii 60 ai secolului trecut când, obosiţi de adunatul adeziunilor "la grămadă" şi cu elementul cantitativ satisfăcut, şefii Securităţii comuniste au trecut la nivelul următor, încercând să atragă de partea lor inteligenţele în formare. Tineri studenţi sau deja profesionişti, cu condiţia ca aceştia să fie dornici de afirmare - sau, cu alte cuvinte, AVIZI DE PUTERE. De puterea pe care ţi-o dă comuniunea cu liderii vremelnici ai ţării. Şi, desigur, de satisfacţiile unui salariu în plus, oferit de instituţia în cauză în contrapartidă cu lepădarea de orice principii democratice. Noii intelectuali - într-o ţară care îşi trimisese deja valorile la Canal.
La urma urmelor, ce ştiau şefii partidului - de teapa unui Dej sau Ceauşescu - despre intelectuali? Că învaţă şi citesc mult. Ehei - dar asta poate face orice tocilar, nu? Şi mai ales copilul ambiţios de la ţară, gata să se lupte cu balaurul din Marele Oraş şi să-i "arate el" că e mai tare.
În facultate, încă mai aveam colegi (poate chiar cu 20 de ani mai vârstnici decât noi) care primiseră, în sfârşit, dreptul de a se înscrie la facultate. Vina lor? Doar faptul că părinţii lor făcuseră parte din clasa adevăraţilor intelectuali şi aristocraţi pe care venirea comunismului îi decimase. La vremea tinereţii LI SE INTERZISESE SĂ ÎNVEŢE. Chiar şi în pragul anilor 80 nu puteau urma chiar orice facultate - ci doar litere, limbi străine, teatru sau Conservatorul.
Când, la rândul meu, în 1990 am devenit şi eu asistent universitar, am cunoscut o doamnă - altfel o respectabilă profesoară de franceză - care mi-a mărturisit că, pentru ea, comunismul fusese un noroc: cum altfel ar fi scăpat de la ţară, ajungând acolo unde era - în mediul universitar?
Între timp, lucrurile, aparent, s-au schimbat. Securitatea a murit, dar prejudecăţile au rămas - şi poate şi suspiciunea.
A nu se înţelege greşit - îi respect profund pe aceia care chiar se luptă, pe căi mai mult sau mai puţin convenţionale, pentru ţară şi pentru care patriotismul este cu adevărat un crez. Dar printre ei se strecoară mult prea adesea eroi de paie, a căror singură calitate este goana după putere.
Mai crede cineva în evoluţia profesională pas cu pas, până la punctul cel mai înalt? Când cineva devine şef al serviciilor secrete la vreo 30 de ani, e greu să crezi aşa ceva. Iar de acolo, direct în postura de prim-ministru???
Guvernul domniei sale mi-a confirmat ideea că urmaşii de cominternişti care, pe vremea lui Ceauşescu, se credeau veşnici şi creatori de dinastii conducătoare s-au regrupat, în 20 de ani, mai puternici ca odinioară. Luaţi unul câte unul, majoritatea miniştrilor lui MRU erau nepoţii şi fiii vechilor cadre de bază. Revoluţia i-a prins nepregătiţi pe cei din generaţia părinţilor lor - sau poate că nu. Au făcut liniştiţi averi dubioase - dar suficiente pentru a-şi trimite copiii să înveţe "afară".
Miniştrii lui MRU pun pe tapet diplome nenumărate de la universităţi cu nume sonore - dar uită, convenabil, să anunţe că nu e vorba de burse câştigate prin concurs, PE MERIT, ci de cursuri plătite cu bani grei proveniţi din acele afaceri dubioase ale părinţilor - foşti şefi în comunism.
După doar două luni, sunt aruncaţi din nou în uitare - şi liberi să toace bani, aşa cum s-au obişnuit, eventual banii proveniţi din contracte grase cu statul. Căci, nu-i aşa? ei sunt intelectualii de bază ai societăţii, şcoliţi acolo unde urmaşii adevăraţilor intelectuali au rareori acces.
Deocamdată, viaţa marchează primul eşec al securistului intelectual. Dar el nu acceptă înfrângerea. Se retrage pentru a-şi linge rănile şi pentru a găsi o metodă de a ataca din nou. Va mai căuta nişte cuvinte sofisticate din dicţionar. Poate mâine va reveni şi vremea lui. Poate peste încă o generaţie. Când cei care ŞTIU vor fi mai puţini...
vineri, 20 aprilie 2012
Sărbători şi circ
În sfârşit, a trecut şi Paştele - în cazul meu, chiar de două ori: o dată pentru tata, o dată pentru mama. În copilărie chiar avea o semnificaţie - bucuria ouălor pictate (nu vopsite!), messa de la Sf. Iosif, apoi, la doar o săptămână distanţă, pasca făcută de mama (cu brânză dulce şi stafide!), ouă roşii, cozonaci şi încă o dată la biserică... micuţa biserică de pe Pitar Moş, vis-a-vis de casa noastră, unde stăteam în faţa porţii, din nou cu lumânărelele în mâini şi iar cântam, mirându-mă că limba română sună puţin altfel în acea a doua săptămână.
În vremurile în care religia era "opiu pentru popor" lumea îşi vedea, totuşi, de ale ei - în privinţa asta şi în altele. În vremurile noastre, în schimb, am uneori senzaţia că spectacolul bigotismului atotcuprinzător ne copleşeşte şi ne striveşte cu fiecare an mai mult.
Aşa că acum, că s-au terminat sărbătorile, răsuflu uşurată.
De cel puţin două ori pe an, de Paşti - neapărat cel ortodox căci prompteristele abia dacă au aflat că mai există şi alte confesiuni, ba le mai şi încurcă - şi de Crăciun şi, eventual, cu alte câteva ocazii intermediare, devenim dintr-o dată o naţie de roboţi religioşi, tobă de cunoştinţe despre Isus & Comp., dedicaţi postului (eventual negru)şi înghesuindu-ne la rând la spovedit, ştim totul despre ritualuri, superstiţii adunate în pripă de pe "Goagăl", ne întrecem în obedienţe şi, în general, ne supunem unui masochism mediatic extrem, presărat cu citate biblice declamate generos de popii care umplu canalele de televiziune oră de oră. Parcă se dă un semnal de atac - şi dintr-o dată ai impresia că te-ai teleportat într-un spaţiu fundamentalist fără scăpare, un fel de Iran românesc de mucava, parte integrantă dintr-un spectacol grotesc şi mizer, cu o regie ştirbă ce miroase a politică.
Iranul merită imitat, pentru că sărmanii menţinuţi în întuneric cred orbeşte orice li se spune - şi dacă îi mai ameninţi şi cu iadul - ehei! se transformă uşor în sclavii de care ai nevoie.
Constat cu tristeţe că dogma religioasă nu mai are de ceva vreme legătură cu credinţa în sine. S-a transformat şi ea într-o sursă de afaceri - comerţ cu indulgenţe, comerţ cu orice, inclusiv cu sufletele oamenilor. Ultima idee: candela "acreditată" - singura acceptată în biserici, conform spuselor patriarhului, orice încălcare fiind pasibilă de amendă (aşa cum scria pe poarta unei biserici). Evident, obiectul în cauză este mai scump decât oricare altul de până acum.
În ultima vreme - cu larga aprobare a politicienilor zilei - parodia religioasă a luat amploare. Acum câţiva ani ne amuzam de micii interlopi care, după ce ajungeau acasă cu maşinile noi - din Germania, desigur! - chemau popa în curte să le binecuvânteze motorul. Acum asistăm neputincioşi la îndoctrinarea agresivă a noului "Om Nou": legea - da, legea! - cere ca micuţilor din clasele pregătitoare (la cinci ani!!!) să li se predea OBLIGATORIU ore de religie! Popii (ortodocşi, desigur) se insinuează peste tot, pe ecran HD sau chiar 3D şi te torturează - într-o limbă română stâlcită de cuvinte slavone, pe care aproape că nu o mai înţelege nimeni - cu ameninţarea pedepselor veşnice, refuzând să observe că lumea de azi este alta decât cea de acum 2000 de ani.
România încă nu a depăşit etapa feudală, iar drumul înapoi, către analfabetismul Erei Întunecate, se anunţă foarte scurt şi simplu. Cu sau fără afurisenie.
În vremurile în care religia era "opiu pentru popor" lumea îşi vedea, totuşi, de ale ei - în privinţa asta şi în altele. În vremurile noastre, în schimb, am uneori senzaţia că spectacolul bigotismului atotcuprinzător ne copleşeşte şi ne striveşte cu fiecare an mai mult.
Aşa că acum, că s-au terminat sărbătorile, răsuflu uşurată.
De cel puţin două ori pe an, de Paşti - neapărat cel ortodox căci prompteristele abia dacă au aflat că mai există şi alte confesiuni, ba le mai şi încurcă - şi de Crăciun şi, eventual, cu alte câteva ocazii intermediare, devenim dintr-o dată o naţie de roboţi religioşi, tobă de cunoştinţe despre Isus & Comp., dedicaţi postului (eventual negru)şi înghesuindu-ne la rând la spovedit, ştim totul despre ritualuri, superstiţii adunate în pripă de pe "Goagăl", ne întrecem în obedienţe şi, în general, ne supunem unui masochism mediatic extrem, presărat cu citate biblice declamate generos de popii care umplu canalele de televiziune oră de oră. Parcă se dă un semnal de atac - şi dintr-o dată ai impresia că te-ai teleportat într-un spaţiu fundamentalist fără scăpare, un fel de Iran românesc de mucava, parte integrantă dintr-un spectacol grotesc şi mizer, cu o regie ştirbă ce miroase a politică.
Iranul merită imitat, pentru că sărmanii menţinuţi în întuneric cred orbeşte orice li se spune - şi dacă îi mai ameninţi şi cu iadul - ehei! se transformă uşor în sclavii de care ai nevoie.
Constat cu tristeţe că dogma religioasă nu mai are de ceva vreme legătură cu credinţa în sine. S-a transformat şi ea într-o sursă de afaceri - comerţ cu indulgenţe, comerţ cu orice, inclusiv cu sufletele oamenilor. Ultima idee: candela "acreditată" - singura acceptată în biserici, conform spuselor patriarhului, orice încălcare fiind pasibilă de amendă (aşa cum scria pe poarta unei biserici). Evident, obiectul în cauză este mai scump decât oricare altul de până acum.
În ultima vreme - cu larga aprobare a politicienilor zilei - parodia religioasă a luat amploare. Acum câţiva ani ne amuzam de micii interlopi care, după ce ajungeau acasă cu maşinile noi - din Germania, desigur! - chemau popa în curte să le binecuvânteze motorul. Acum asistăm neputincioşi la îndoctrinarea agresivă a noului "Om Nou": legea - da, legea! - cere ca micuţilor din clasele pregătitoare (la cinci ani!!!) să li se predea OBLIGATORIU ore de religie! Popii (ortodocşi, desigur) se insinuează peste tot, pe ecran HD sau chiar 3D şi te torturează - într-o limbă română stâlcită de cuvinte slavone, pe care aproape că nu o mai înţelege nimeni - cu ameninţarea pedepselor veşnice, refuzând să observe că lumea de azi este alta decât cea de acum 2000 de ani.
România încă nu a depăşit etapa feudală, iar drumul înapoi, către analfabetismul Erei Întunecate, se anunţă foarte scurt şi simplu. Cu sau fără afurisenie.
sâmbătă, 17 martie 2012
Dacii noştri cei de toate zilele...
De câteva zile încoace circulă pe internet un film documentar care - de justesse, la urma-urmelor - îi repune pe daci/traci în centrul atenţiei, la iniţiativa lui Daniel Roxin.
L-am văzut şi eu şi, dincolo de controversele normale pentru oricare dintre fiinţele umane - de oriunde, de oricând - care se simt protejate de status-quo-ul istoriei învăţate la fel de câteva sute de ani - filmul este interesant, bine făcut şi pornit dintr-o iniţiativă de suflet.
Mai este oare nevoie să ne căutăm identitatea noastră - ca popor?
Întrebarea poate părea surprinzătoare, căci e ciudat ca, după nişte mii de ani, să constaţi că nu prea ştii cine eşti, că poate alţii au stabilit asta pentru tine, că nu eşti mulţumit cu plasarea ta în "periferia" (nu doar geografică) a Europei...
Aşa cum îi spuneam şi autorului acestui documentar, nu fac parte dintre cei care, din timp în timp, de pe la Dobrogeanu-Gherea încoace, susţin un protocronism românesc adesea agresiv. Dar istoria nu are doar o singură faţetă, sau doar un singur adevăr, iar cel care afirma că "istoria este scrisă de învingători" nu a greşit deloc.
Şi nici istoria ceva mai recentă nu ne ajută, căci nici pe aceea nu părem să o cunoaştem în toată profunzimea sa.
Istoria este o poveste, o metaforă, o trăire care are mii de faţete, în funcţie de cel care o gândeşte, o trâieşte, o determină sau o schimbă la un moment dat. Oare Nero ar mai fi distrus Roma dacă ar fi fost destui cei care să-i dezvăluie nebunia? Sau ar fi devenit un sfânt, dacă aceia care susţin că trecerea spre modernitate nu se poate face decât distrugând ceea ce a fost, ar fi câştigat bătălia cu istoria?
Fiecare epocă are susţinători şi inamici. Fiecare personaj cu pretenţii de factor istoric are emuli şi duşmani. Popoarele lumii - la fel. Omenirea a evoluat pe baza cruntă a luptei pentru supremaţie şi dominare. Nu doar supravieţuirea - ci dominaţia este scopul suprem. Poate că şi teoria lui Darwin ar trebui reformulată în acest sens...
Fiind postat pe un blog pe internet, filmul este, desigur, însoţit de comentarii din cele mai diverse. Pro şi contra. Până la urmă, controversa poate fi şi sursa marilor descoperiri şi poate, într-o bună zi, vom afla cine "am fost" atunci - iar asta ne va ajuta să înţelegem, în sfârşit, cine "suntem acum". Sau poate că nu? Cel mai trist mi s-a părut că unii comentatori se bucurau că au şansa să îşi descopere "o identitate". Păi atunci - cum au trăit până acum, în lipsa ei???
Indiferent de părerea fiecăruia - chiar eu privesc acest nou demers de înţelegere a istoriei cu oarecare suspiciune - filmul merită văzut. Calităţile sale - efortul de cercetare, logica aşezării coerente a pieselor acestui puzzle şi chiar latura artistică - sunt reale şi evidente.
Autorii promit o continuare.
Dincolo de daci şi istoria lor - poate că un incurs realist în problematica denumirii spaţiului geografic care ne defineşte pe toţi, oricare ar fi sângele şi gena pe care le purtăm în noi, ar fi util pentru cei care abia acum deprind tainele istoriei.
Pentru cei care învaţă mecanic - în numele unei programe prosteşti - ani de domnie şi nume de domnitori înşiruiţi ca la paradă, fără să afle nimic despre motivaţia fiecărui act sau gest istoric.
Istoria este o poveste frumoasă şi controversată. Şi, mai ales, fără de sfârşit...
L-am văzut şi eu şi, dincolo de controversele normale pentru oricare dintre fiinţele umane - de oriunde, de oricând - care se simt protejate de status-quo-ul istoriei învăţate la fel de câteva sute de ani - filmul este interesant, bine făcut şi pornit dintr-o iniţiativă de suflet.
Mai este oare nevoie să ne căutăm identitatea noastră - ca popor?
Întrebarea poate părea surprinzătoare, căci e ciudat ca, după nişte mii de ani, să constaţi că nu prea ştii cine eşti, că poate alţii au stabilit asta pentru tine, că nu eşti mulţumit cu plasarea ta în "periferia" (nu doar geografică) a Europei...
Aşa cum îi spuneam şi autorului acestui documentar, nu fac parte dintre cei care, din timp în timp, de pe la Dobrogeanu-Gherea încoace, susţin un protocronism românesc adesea agresiv. Dar istoria nu are doar o singură faţetă, sau doar un singur adevăr, iar cel care afirma că "istoria este scrisă de învingători" nu a greşit deloc.
Şi nici istoria ceva mai recentă nu ne ajută, căci nici pe aceea nu părem să o cunoaştem în toată profunzimea sa.
Istoria este o poveste, o metaforă, o trăire care are mii de faţete, în funcţie de cel care o gândeşte, o trâieşte, o determină sau o schimbă la un moment dat. Oare Nero ar mai fi distrus Roma dacă ar fi fost destui cei care să-i dezvăluie nebunia? Sau ar fi devenit un sfânt, dacă aceia care susţin că trecerea spre modernitate nu se poate face decât distrugând ceea ce a fost, ar fi câştigat bătălia cu istoria?
Fiecare epocă are susţinători şi inamici. Fiecare personaj cu pretenţii de factor istoric are emuli şi duşmani. Popoarele lumii - la fel. Omenirea a evoluat pe baza cruntă a luptei pentru supremaţie şi dominare. Nu doar supravieţuirea - ci dominaţia este scopul suprem. Poate că şi teoria lui Darwin ar trebui reformulată în acest sens...
Fiind postat pe un blog pe internet, filmul este, desigur, însoţit de comentarii din cele mai diverse. Pro şi contra. Până la urmă, controversa poate fi şi sursa marilor descoperiri şi poate, într-o bună zi, vom afla cine "am fost" atunci - iar asta ne va ajuta să înţelegem, în sfârşit, cine "suntem acum". Sau poate că nu? Cel mai trist mi s-a părut că unii comentatori se bucurau că au şansa să îşi descopere "o identitate". Păi atunci - cum au trăit până acum, în lipsa ei???
Indiferent de părerea fiecăruia - chiar eu privesc acest nou demers de înţelegere a istoriei cu oarecare suspiciune - filmul merită văzut. Calităţile sale - efortul de cercetare, logica aşezării coerente a pieselor acestui puzzle şi chiar latura artistică - sunt reale şi evidente.
Autorii promit o continuare.
Dincolo de daci şi istoria lor - poate că un incurs realist în problematica denumirii spaţiului geografic care ne defineşte pe toţi, oricare ar fi sângele şi gena pe care le purtăm în noi, ar fi util pentru cei care abia acum deprind tainele istoriei.
Pentru cei care învaţă mecanic - în numele unei programe prosteşti - ani de domnie şi nume de domnitori înşiruiţi ca la paradă, fără să afle nimic despre motivaţia fiecărui act sau gest istoric.
Istoria este o poveste frumoasă şi controversată. Şi, mai ales, fără de sfârşit...
luni, 2 ianuarie 2012
Acum un an...
Acum un an, trezită cumva prea brusc din răsfăţul petrecerii dintre ani, aflam despre plecarea dintre noi a Maestrului Marin Constantin. Îmi amintesc şi acum fiorul rece care mi-a amintit, dureros, că lumea nu este aşa cum o visăm şi că viaţa - chiar şi aceea a Zeilor - are un final.
Acum un an păşeam greoi pe străzile acoperite de zăpada aproape îngheţată, spre Ateneul Român, gândindu-mă, puţin egoist, la frigul pe care aveam să-l îndur, din dragoste pentru artă, imaginându-mi şirul nesfârşit de iubitori ai muzicii veniţi să-i aducă Maestrului un ultim omagiu. Apoi, uimirea care m-a cuprins, văzând că m-am înşelat.
Maestrul a plecat discret, însoţit de privirea caldă şi de sufletul prietenilor săi. Privind în urmă, îmi dau seama că a fost mai bine aşa. Nu merita un circ mediatic, din acela pe care televiziunile ni-l servesc, din timp în timp, făcându-ne să credem că suntem un popor de ciocli şi bocitoare angajaţi cu ziua, sau stând cu sufletul la gură în faţa ecranului, pentru ca mai apoi să dezbatem, la un pumn de seminţe, ultimele noutăţi vestimentare de la înghesuială sau lacrimile fugare de pe obrazul vreunei vedete ce încearcă, atunci, acolo, să îşi recâştige un strop de celebritate lângă catafalc...
Maestrul a plecat discret, întrebându-se, poate, dacă îl vom mai ţine minte peste ani. Şi acum, când a trecut un an de atunci, ştiu că, pentru mine, Maestrul există. L-am regăsit în amintirea unui concert de închidere a Festivalului Enescu de acum câţiva ani, aplaudat de sala plină ochi, chemat pe scena pe care Ion dirijase Oda Bucuriei. Eram cu toţii în picioare, aplaudând frenetic prezenţa unui om care ne făcuse să credem cu adevărat că muzica şi armonia vocală pot atinge, împreună, perfecţiunea. L-am regăsit în fiecare măsură din colindele "Madrigalului", comoară nepreţuită care îmi însoţeşte fiecare dintre zilele ce preced Crăciunul. L-am regăsit în zâmbetul mamei mele la auzul lor: a ridicat mâna ca pentru a mă face mai atentă şi, poate, pentru a-şi aminti că, de demult, dirija şi ea...
Maestrul Maric Constantin există. Există prin muzica lui şi prin fibra de talent puternic transmisă copiilor săi. Ion ţine în mână bagheta; Noemi dăruieşte lumii gând şi cuvânt. Două ramuri din aceeaşi rădăcină curată şi nepieritoare.
Citeam, cu câteva zile în urmă, un articol-memento dedicat de Noemi tatălui său. "Un an mai târziu, de acum încolo mereu un an mai târziu" - scria ea - "pentru noi toţi de pretutindeni care îi suntem public de suflet, Marin Constantin rămâne o amprentă spirituală, o dăruire de vise, o invitaţie la Artă şi o colindă a geniului muzicii româneşti prin lume..."
Acum un an, scriam aşa:
"Anul cel nou a venit, din păcate, cu o veste tristă: Marin Constantin, uriaşul care ne-a răsfăţat punându-şi viaţa în palmele noastre şi aducându-ne bucuria armoniei dincolo de perfecţiune, ne-a părăsit discret, cu blândeţea lui dintotdeauna şi punând punct, aşa cum nu ne doream noi, ceilalţi, pentru a se întâlni, dincolo de zare, cu alte genii ale muzicii de pretutindeni. Mi-l imaginez între trubadurii medievali, ducând spre perfecţiune sunetele divine ale clavirului mozartian, căutând armonii celeste alături de Brahms, Vivaldi sau Debussy.
Şoapta madrigalului rămâne peste timp, să ne amintească de perfecţiunea sufletului dăruit muzicii."
De fapt, şoapta madrigalului ne însoţeşte mereu, ne dăruieşte iubire şi ne încarcă sufletul de frumos. Fiecare dintre noi suntem o notă în acest concert - şi depinde doar de noi să-i păstrăm armonia, aşa cum a dorit Maestrul...
Acum un an păşeam greoi pe străzile acoperite de zăpada aproape îngheţată, spre Ateneul Român, gândindu-mă, puţin egoist, la frigul pe care aveam să-l îndur, din dragoste pentru artă, imaginându-mi şirul nesfârşit de iubitori ai muzicii veniţi să-i aducă Maestrului un ultim omagiu. Apoi, uimirea care m-a cuprins, văzând că m-am înşelat.
Maestrul a plecat discret, însoţit de privirea caldă şi de sufletul prietenilor săi. Privind în urmă, îmi dau seama că a fost mai bine aşa. Nu merita un circ mediatic, din acela pe care televiziunile ni-l servesc, din timp în timp, făcându-ne să credem că suntem un popor de ciocli şi bocitoare angajaţi cu ziua, sau stând cu sufletul la gură în faţa ecranului, pentru ca mai apoi să dezbatem, la un pumn de seminţe, ultimele noutăţi vestimentare de la înghesuială sau lacrimile fugare de pe obrazul vreunei vedete ce încearcă, atunci, acolo, să îşi recâştige un strop de celebritate lângă catafalc...
Maestrul a plecat discret, întrebându-se, poate, dacă îl vom mai ţine minte peste ani. Şi acum, când a trecut un an de atunci, ştiu că, pentru mine, Maestrul există. L-am regăsit în amintirea unui concert de închidere a Festivalului Enescu de acum câţiva ani, aplaudat de sala plină ochi, chemat pe scena pe care Ion dirijase Oda Bucuriei. Eram cu toţii în picioare, aplaudând frenetic prezenţa unui om care ne făcuse să credem cu adevărat că muzica şi armonia vocală pot atinge, împreună, perfecţiunea. L-am regăsit în fiecare măsură din colindele "Madrigalului", comoară nepreţuită care îmi însoţeşte fiecare dintre zilele ce preced Crăciunul. L-am regăsit în zâmbetul mamei mele la auzul lor: a ridicat mâna ca pentru a mă face mai atentă şi, poate, pentru a-şi aminti că, de demult, dirija şi ea...
Maestrul Maric Constantin există. Există prin muzica lui şi prin fibra de talent puternic transmisă copiilor săi. Ion ţine în mână bagheta; Noemi dăruieşte lumii gând şi cuvânt. Două ramuri din aceeaşi rădăcină curată şi nepieritoare.
Citeam, cu câteva zile în urmă, un articol-memento dedicat de Noemi tatălui său. "Un an mai târziu, de acum încolo mereu un an mai târziu" - scria ea - "pentru noi toţi de pretutindeni care îi suntem public de suflet, Marin Constantin rămâne o amprentă spirituală, o dăruire de vise, o invitaţie la Artă şi o colindă a geniului muzicii româneşti prin lume..."
Acum un an, scriam aşa:
"Anul cel nou a venit, din păcate, cu o veste tristă: Marin Constantin, uriaşul care ne-a răsfăţat punându-şi viaţa în palmele noastre şi aducându-ne bucuria armoniei dincolo de perfecţiune, ne-a părăsit discret, cu blândeţea lui dintotdeauna şi punând punct, aşa cum nu ne doream noi, ceilalţi, pentru a se întâlni, dincolo de zare, cu alte genii ale muzicii de pretutindeni. Mi-l imaginez între trubadurii medievali, ducând spre perfecţiune sunetele divine ale clavirului mozartian, căutând armonii celeste alături de Brahms, Vivaldi sau Debussy.
Şoapta madrigalului rămâne peste timp, să ne amintească de perfecţiunea sufletului dăruit muzicii."
De fapt, şoapta madrigalului ne însoţeşte mereu, ne dăruieşte iubire şi ne încarcă sufletul de frumos. Fiecare dintre noi suntem o notă în acest concert - şi depinde doar de noi să-i păstrăm armonia, aşa cum a dorit Maestrul...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)