Uite ca se mai sfarseste un an.
In ultima vreme, boala mamei nu mi-a mai lasat prea multe clipe libere - si mai ales inspirate - ca sa scriu cate ceva pe blog. Pacat.
Poate ca ar fi trebuit sa scriu despre rezultatul alegerilor. Ca degeaba i-am votat pe liberali (desi, sincer, Crin Antonescu este departe de a fi convingator cu adevarat). Ca tot Basescu e presedinte. Ca intuiesc pericolul real al unei noi dictaturi - una "cu fata democratica". Ca ma uimeste modul in care cei plecati demult de aici se lasa pacaliti de un discurs golit de sens si de valoare. Ca majoritari sunt manelistii si oamenii cu educatie putina - care si acum o mai cauta pe Elodia...
Poate ca ar fi trebuit sa scriu despre intalnirile cu prietenii. Scurte, dar (in contrapunct cu cele de mai sus) pline de sens. Despre cafeneaua de vizavi (Dorde) unde - in ciuda plasarii pe strada cea mai de fitze din Bucuresti (Dorobanti, desigur!) e loc numai pentru prieteni adevarati si se canta Cohen sau Amalia Rodriguez...
Ah, da - Cohen. Poate ca ar fi trebuit sa scriu ca am in mana DVD-ul cu primul lui concert, cel de la Isle of Wight, din 1970. Ca l-am obtinut cu emotie si rabdare, de la Amazon.com (desi traiesc in Romania si nu prea mai vea nimeni sa accepte comenzi de aici. S-au ars de prea multe ori cu tot felul de hotzi). Ca l-am urmarit cu un fior ce mi-a amintit de Doina Cadariu si de prima caseta cu cantecele lui, ascultata pe cand aveam vreo 18 ani.
Poate ca ar fi trebuit sa vorbesc putin si despre bucuriile simple si trairile intense ale vietii mele din ultima vreme. De forum-ul Cohen in care mi-am facut atatia prieteni. De cartile pe care le-am recitit cu candoare in lunile din urma - ultima - sau mai bine zis cea mai recenta -, La Medeleni.
Sau de ziarele pe care nu le mai citesc. Sau de televiziunea romana care decade mereu. Ma refugiez pe TVR Cultural sau National Geographic. Sau privesc ultimele episoade din "Medium" pe AXN.
Poate ca ar fi trebuit sa vorbesc despre Hannuka sau despre Craciun caci, intr-un fel sau altul, le iubesc pe amandoua. Pe primul pentru amintirile mele, pe al doilea pentru radacinile mele. Sunt un om norocos - sa am si una, si alta.
Dar, mai ales, ar fi trebuit sa vorbesc despre OANTA.
A fost iarasi 15 decembrie fara el. Au trecut deja 16 ani de cand nu mai este? Pare ireal. Cateodata mi-e dor sa cant iar pe scena, sa simt fiorul acela al pasiunii comune, al bucuriei impartasite pe de-a-ntregul.
Cotidianul ne-a daruit un mic cadou. In 16 decembrie,un mic memento pentru noi - dar mai ales pentru el. Un articol discret si cald, cu poze in care m-am regasit si eu, un pui de om inca emotionat si speriat de noua glorie a cantecului nascut din suflet.
In acest sfarsit de an, am timp sa rasfoiesc in memorie clipe bune si mai putin bune si sa sper la ceva egal cu asta pentru anul care vine.
Sa fii bun, 2010!
miercuri, 30 decembrie 2009
luni, 9 noiembrie 2009
Sunt ANTI-BASESCU: ma dati afara din tara mea?
Aproape ca facusem o promisiune sa nu scriu despre politica... si totusi...
Aseara si astazi am vazut la televizor secvente din mitingul "cu sila" de la Craiova, cu tot cu obraznicia unui primar mafiot (Solomon, de la Craiova) impotriva lui Mircea Dinescu. "MD, spunea el, daca mai vrea sa stea in Oltenia, trebuie sa isi schimbe atitudinea fata de Traian Basescu..."
Cum?!?
Au ajuns iar militienii sa decida ce trebuie sa facem noi?
Chiar nu sunt o simpatizanta a lui Dinescu. Mi se pare prea teribilist si cam obosit de viata si de deciziile nepotrivite luate in viata, dar nu pot sa ii neg statutul de poet. De intelectual. Cu sute de mii de ore de cultura in plus fata de oricare dintre lacheii lui Basescu.
Maine poate ca am sa vad un Auschwitz si in Romania. De data asta, pentru romani. Cu Solomon pe post de Gauleiter. Impartind pumni in stanga si in dreapta: n-ai votat cum ti-am zis eu, ma? mai faci? te omor cu mana mea!
O tara de lichele. Liiceanu avea dreptate - doar ca, intre timp, s-a aliniat si el printre cei despre care vorbea cu dispret.
Nu vreau sa emigrez. Puteam sa o fac de multe ori, dar nici nu mi-a trecut prin cap sa renunt la tara mea. La oamenii despre care credeam ca sunt blanzi si curati la suflet.
SUNT ANTI-BASESCU: ma dati afara din tara mea, lichelelor?
Aseara si astazi am vazut la televizor secvente din mitingul "cu sila" de la Craiova, cu tot cu obraznicia unui primar mafiot (Solomon, de la Craiova) impotriva lui Mircea Dinescu. "MD, spunea el, daca mai vrea sa stea in Oltenia, trebuie sa isi schimbe atitudinea fata de Traian Basescu..."
Cum?!?
Au ajuns iar militienii sa decida ce trebuie sa facem noi?
Chiar nu sunt o simpatizanta a lui Dinescu. Mi se pare prea teribilist si cam obosit de viata si de deciziile nepotrivite luate in viata, dar nu pot sa ii neg statutul de poet. De intelectual. Cu sute de mii de ore de cultura in plus fata de oricare dintre lacheii lui Basescu.
Maine poate ca am sa vad un Auschwitz si in Romania. De data asta, pentru romani. Cu Solomon pe post de Gauleiter. Impartind pumni in stanga si in dreapta: n-ai votat cum ti-am zis eu, ma? mai faci? te omor cu mana mea!
O tara de lichele. Liiceanu avea dreptate - doar ca, intre timp, s-a aliniat si el printre cei despre care vorbea cu dispret.
Nu vreau sa emigrez. Puteam sa o fac de multe ori, dar nici nu mi-a trecut prin cap sa renunt la tara mea. La oamenii despre care credeam ca sunt blanzi si curati la suflet.
SUNT ANTI-BASESCU: ma dati afara din tara mea, lichelelor?
miercuri, 4 noiembrie 2009
O zi linistita...
De multa vreme nu am mai avut o zi asa de linistita... Fara ore, fara traduceri, fara nimic din nebunia din ultima vreme...
Asa ca m-am relaxat, am citit si am navigat pe Internet. Si uite ca am gasit tot felul de lucruri interesante - intre ele un grup de postari de pe un blog al unui inginer (Gheorghe Francu se numeste) pasionat de istoria locuitorilor vechii Dacii. Despre Tezaurul de la Pietroasa, plus unele consideratii personale legate de inscriptii aflate pe unele dintre obiectele din acest tezaur. Postarea nu e chiar noua (2007) dar oricum e interesanta. Istoria nu se demodeaza asa de repede.
Am mai descoperit inca un site destul de interesant. Totul a pornit de la o carticica despre profetiile Maya pentru anul 2012 - un subiect la moda acum, mai ales ca ne apropiem de anul in cauza.
Asta imi aduce aminte de nebunia care a cuprins planeta in preajma eclipsei totale de soare din august 1999. Pacat ca nu eram in cea mai buna forma fizica pentru a savura din plin momentul. Dar imi amintesc ca peste tot - ziare, reviste, emisiuni de televiziune - revenea obsesiv intrebarea legata de "viitorul omenirii dupa 11 august"...
Inca o dovada ca nu intelegem nimic din locul nostru in Marele Cosmos...
Deci, sa revin la 2012. Ma pasioneaza de ceva vreme istoria si cultura vechilor popoare (pe care cu aroganta si automultumire crestina unii le numesc "pagane"), iar despre Maya se stie inca foarte putin. Tehnica moderna si lumea virtuala ne sunt acum de mare folos - dar, pe de alta parte, fac loc la tot felul de speculatii "bizantine" (adica foarte colorate si intortocheate). Mana cereasca pentru tinerii cu foame de mistere...
La un moment dat m-am gandit sa intru pe net si sa vad ce se mai scrie in ultima vreme despre 2012. Dincolo de opiniile apocaliptice si catastrofice, gata sa "prezica" sfarsitul lumii (se poate cumva sa propunem o selectie? sa incepem cu mitocanii si incultii care se viseaza stapanii lumii - sau macar a unei bucatele rotunde din ea... AAAHHHH! Am uitat ca mi-am promis sa nu scriu despre politica romaneasca...) mai gasesti si lucruri utile, interesante, opinii avizate (filosofice, stiintifice sau simple incercari - serioase - de clarificari personale).
Printre toate astea l-am gasit si pe Lovendal, un tanar (cred eu) entuziast si pasionat de cunoastere. I-as spune, daca as putea, ca se "lacomeste" la prea multe subiecte majore si, din cand in cand, o da in bara. Tot cautand subiecte "shoc" se dilueaza informatia, iar satisfactia succesului facil este hrana de baza pentru semidocti. N-as vrea, totusi, sa i se intample - entuziasmul lui merita o soarta mai buna.
Oamenii de stiinta ne ajuta si ei putin. Am gasit un articol foarte interesant pe un site care se numeste chiar asa: http://www.december212012.com.
Ce am inteles eu:
1. Ca data de 21 decembrie 2012 este momentul in care se incheie un ciclu al calendarului maya - dar nici pe departe ultimul. Este doar o incheiere a lumii asa cum o stim si - ideal vorbind - trecerea spre o Noua Era spirituala;
2. Comparand cu un alt tip de comentariu esoteric, se incheie trecerea dinspre era dominata de Pesti si se ajunge in Aquarius (scuzati pragmatismul...); unii spun totusi ca am pasit deja in Varsator inca de prin 1998...
3. In 21 decembrie 2012 va avea loc o aliniere spectaculoasa a planetelor sistemului solar, iar Soarele isi va gasi locul chiar pe Ecuatorul Caii Lactee, intr-o zona intunecata (gen "gaura neagra"?) a acesteia ("Dark Rift")
4. - si, mai ales, ca astfel de fenomene astronomice pot avea efecte neasteptate la noi, pe Pamant, despre care nimeni nu stie exact cum se vor manifesta si cum ne vor afecta, fizic sau psihic.
Sa ne bucuram deci de fiecare zi a Planetei albastre (din cosmos) si (inca) verzi (de pe pamant). Se mai poate face totusi ceva, ca sa iesim "pe plus" la momentul adevarului? Poate ne ajuta Roxana.
Asa ca m-am relaxat, am citit si am navigat pe Internet. Si uite ca am gasit tot felul de lucruri interesante - intre ele un grup de postari de pe un blog al unui inginer (Gheorghe Francu se numeste) pasionat de istoria locuitorilor vechii Dacii. Despre Tezaurul de la Pietroasa, plus unele consideratii personale legate de inscriptii aflate pe unele dintre obiectele din acest tezaur. Postarea nu e chiar noua (2007) dar oricum e interesanta. Istoria nu se demodeaza asa de repede.
Am mai descoperit inca un site destul de interesant. Totul a pornit de la o carticica despre profetiile Maya pentru anul 2012 - un subiect la moda acum, mai ales ca ne apropiem de anul in cauza.
Asta imi aduce aminte de nebunia care a cuprins planeta in preajma eclipsei totale de soare din august 1999. Pacat ca nu eram in cea mai buna forma fizica pentru a savura din plin momentul. Dar imi amintesc ca peste tot - ziare, reviste, emisiuni de televiziune - revenea obsesiv intrebarea legata de "viitorul omenirii dupa 11 august"...
Inca o dovada ca nu intelegem nimic din locul nostru in Marele Cosmos...
Deci, sa revin la 2012. Ma pasioneaza de ceva vreme istoria si cultura vechilor popoare (pe care cu aroganta si automultumire crestina unii le numesc "pagane"), iar despre Maya se stie inca foarte putin. Tehnica moderna si lumea virtuala ne sunt acum de mare folos - dar, pe de alta parte, fac loc la tot felul de speculatii "bizantine" (adica foarte colorate si intortocheate). Mana cereasca pentru tinerii cu foame de mistere...
La un moment dat m-am gandit sa intru pe net si sa vad ce se mai scrie in ultima vreme despre 2012. Dincolo de opiniile apocaliptice si catastrofice, gata sa "prezica" sfarsitul lumii (se poate cumva sa propunem o selectie? sa incepem cu mitocanii si incultii care se viseaza stapanii lumii - sau macar a unei bucatele rotunde din ea... AAAHHHH! Am uitat ca mi-am promis sa nu scriu despre politica romaneasca...) mai gasesti si lucruri utile, interesante, opinii avizate (filosofice, stiintifice sau simple incercari - serioase - de clarificari personale).
Printre toate astea l-am gasit si pe Lovendal, un tanar (cred eu) entuziast si pasionat de cunoastere. I-as spune, daca as putea, ca se "lacomeste" la prea multe subiecte majore si, din cand in cand, o da in bara. Tot cautand subiecte "shoc" se dilueaza informatia, iar satisfactia succesului facil este hrana de baza pentru semidocti. N-as vrea, totusi, sa i se intample - entuziasmul lui merita o soarta mai buna.
Oamenii de stiinta ne ajuta si ei putin. Am gasit un articol foarte interesant pe un site care se numeste chiar asa: http://www.december212012.com.
Ce am inteles eu:
1. Ca data de 21 decembrie 2012 este momentul in care se incheie un ciclu al calendarului maya - dar nici pe departe ultimul. Este doar o incheiere a lumii asa cum o stim si - ideal vorbind - trecerea spre o Noua Era spirituala;
2. Comparand cu un alt tip de comentariu esoteric, se incheie trecerea dinspre era dominata de Pesti si se ajunge in Aquarius (scuzati pragmatismul...); unii spun totusi ca am pasit deja in Varsator inca de prin 1998...
3. In 21 decembrie 2012 va avea loc o aliniere spectaculoasa a planetelor sistemului solar, iar Soarele isi va gasi locul chiar pe Ecuatorul Caii Lactee, intr-o zona intunecata (gen "gaura neagra"?) a acesteia ("Dark Rift")
4. - si, mai ales, ca astfel de fenomene astronomice pot avea efecte neasteptate la noi, pe Pamant, despre care nimeni nu stie exact cum se vor manifesta si cum ne vor afecta, fizic sau psihic.
Sa ne bucuram deci de fiecare zi a Planetei albastre (din cosmos) si (inca) verzi (de pe pamant). Se mai poate face totusi ceva, ca sa iesim "pe plus" la momentul adevarului? Poate ne ajuta Roxana.
duminică, 18 octombrie 2009
O aniversare perfecta
De obicei, aniversarile sunt un prilej de reflectie... Te gandesti ce ai facut in ultimul an, ce ai realizat, ce ai daruit, ce ai fi putut sa faci si nu ai reusit si, mai ales, ce poti face in anul care vine.
De multe ori, ziua ta este punctul de criza (in sensul limbii vechii Grecii, unde "krisis" era un "turning point", adica un punct de confluenta intre vechi si nou)care iti da forta pentru restul vietii tale.
Iar cand o petreci cu prietenii, cu cei dragi tie, cu familia, sensul acestei zile este cu atat mai profund.
Ziua mea s-a intins, in acest an, pe... mai multe zile. Miercuri, acasa, cu Florin, Rodica, mama si - desigur - subsemnata. Cu o zi mai devreme, pentru ca programul meu la facultate ma obliga sa sar peste ziua de joi (adevarata mea zi de nastere). Apoi, vineri, cu prietenii (fosti cursanti) din blestematul acela de program Phare din vara.
In sfarsit (de fapt, nu chiar), ca un corolar, cina la Ginger cu mama, tanti Veronica, Mihai, Evi si Robert. Familia mea adevarata. Cei mai buni.
Doream de ceva vreme sa vin aici (s-a deschis in aprilie) - dar cautam un motiv cu adevarat important. Nici nu puteam gasi un loc mai minunat. Un patron simpatic, deschis, vesel si rafinat, cu mancaruri asemenea, un adevarat festin pentru minte si suflet. Un decor (inca) minimalist, dar decorat discret cu obiecte de arta autentica - tablouri si statuete de bronz - si, mai ales, fara emfaza tipatoare a "marilor" restaurante bucurestene. Spatii largi, curatenie exemplara, serviciu discret dar eficient, amabilitate, intr-un cuvant un loc de cea mai buna calitate, unde te simti binevenit. Un pahar de vin bun ciocnit alaturi de patron, o conversatie placuta, relaxata, ca intre prieteni si cercul a fost complet.
E din ce in ce mai greu sa te simti bine in Bucurestiul sufocat de fitze, de dudui inculte si interlopi cu degete groase si sunci ascunse sub vesminte tipatoare - dar de firma. E din ce in ce mai greu sa descoperi o oaza de normalitate in orasul nostru - dar exact asta am simtit in seara asta.
Un loc unde abia astepti sa te intorci, ca acasa.
De multe ori, ziua ta este punctul de criza (in sensul limbii vechii Grecii, unde "krisis" era un "turning point", adica un punct de confluenta intre vechi si nou)care iti da forta pentru restul vietii tale.
Iar cand o petreci cu prietenii, cu cei dragi tie, cu familia, sensul acestei zile este cu atat mai profund.
Ziua mea s-a intins, in acest an, pe... mai multe zile. Miercuri, acasa, cu Florin, Rodica, mama si - desigur - subsemnata. Cu o zi mai devreme, pentru ca programul meu la facultate ma obliga sa sar peste ziua de joi (adevarata mea zi de nastere). Apoi, vineri, cu prietenii (fosti cursanti) din blestematul acela de program Phare din vara.
In sfarsit (de fapt, nu chiar), ca un corolar, cina la Ginger cu mama, tanti Veronica, Mihai, Evi si Robert. Familia mea adevarata. Cei mai buni.
Doream de ceva vreme sa vin aici (s-a deschis in aprilie) - dar cautam un motiv cu adevarat important. Nici nu puteam gasi un loc mai minunat. Un patron simpatic, deschis, vesel si rafinat, cu mancaruri asemenea, un adevarat festin pentru minte si suflet. Un decor (inca) minimalist, dar decorat discret cu obiecte de arta autentica - tablouri si statuete de bronz - si, mai ales, fara emfaza tipatoare a "marilor" restaurante bucurestene. Spatii largi, curatenie exemplara, serviciu discret dar eficient, amabilitate, intr-un cuvant un loc de cea mai buna calitate, unde te simti binevenit. Un pahar de vin bun ciocnit alaturi de patron, o conversatie placuta, relaxata, ca intre prieteni si cercul a fost complet.
E din ce in ce mai greu sa te simti bine in Bucurestiul sufocat de fitze, de dudui inculte si interlopi cu degete groase si sunci ascunse sub vesminte tipatoare - dar de firma. E din ce in ce mai greu sa descoperi o oaza de normalitate in orasul nostru - dar exact asta am simtit in seara asta.
Un loc unde abia astepti sa te intorci, ca acasa.
joi, 17 septembrie 2009
Ura, dragoste si frustrare
De ceva vreme m-am inscris in forumul pasionatilor de muzica lui Cohen (http://www.leonardcohen.com/). Il citeam de mult, dar m-am hotarat mai greu. Imi facea placere sa citesc parerile celorlalti despre concerte, despre el, despre viata si relatii umane.
In ultimii ani, s-au organizat intalniri intre fani, in diferite colturi ale lumii (Edmonton, Berlin, Hydra...), iar anul viitor va fi organizata o intalnire la Cracovia. Un oras medieval despre care am auzit multe, dar pe care nu l-am vizitat niciodata. M-am inscris si eu in grupul de participanti - e drept, e mult pana la anul in august, dar intotdeauna e bine sa iti planifici ceva pentru viitor, ceva care sa te mobilizeze, sa iti dea energie, sa te ajute sa te implici.
Pe langa frumusetea orasului in sine, Cracovia inseamna si apropierea de Auschwitz si Birkenau. Pata cea mai neagra din trecutul recent al unei omeniri si-asa foarte patate. Cred ca voi merge acolo, cu smerenie, ca om, din respect si durere pentru ce se poate intampla oricand, oricui, oriunde.
Cei de pe forum au, desigur, pareri impartite. Unii vor sa cunoasca istoria, altii nu. Unii vor sa viziteze lagarele mortii, altii nu. Fiecare are dreptul sa aleaga. Dar astazi am citit un mesaj venit de la cineva din Australia, care isi justifica refuzul prin ura - nu fata de evrei, ci fata de "crimele odioase comise de britanici".
Mi s-a parut oribil. Nu de ura este nevoie - exista si-asa destula, prea multa chiar, peste tot in lume. Asa ca am scris si eu cate ceva, despre ura, dragoste si frustrare. Un fragment urmeaza aici:
"Having a strong position about a topic - any topic - is reasonable and this has to be respected. But using death as a pretext to express personal frustrations against any nation – and doing it NOW, in the 21st century, is too much.
This is a community that places love before anything else – love of music, love of the Other, love as a healer, love as a binder of communities. I think that what brought us all together is our love and respect for Leonard Cohen and his music. Expressed in different ways - through words, paintings, sculptures, attitudes, music, memorabilia, friendship or other – but all just as honorable. Each of us has a different way of building something, inside ourselves or outside, on the foundation of this common point called Leonard Cohen.
Yes, some of us want to see the death camps with our own eyes. It may come from a sense of duty, from the mind, from the heart, from curiosity, from fear that it may happen again, from our desire for peace, from our sense of justice, from a sense of community with people we never knew and – dear God! – we might never have heard about, if Hitler had managed to finish his job.
There is enough hatred in this world today. People and communities have no time to bother about others. And they do not want to be bothered with other people’s problems, either. Injustice is something we live with every day. From a husband or wife, from a boss, from a president, from an extreme right or extreme left party, from things we want to do and can’t, from things others want us to do and we won’t, from heavy traffic, from lack of money, from thieves, violators, ethnic groups that we do not feel comfortable with, newspapers, television, biased talk shows, Jerry Springer, Le Pen, Mao (I know that he is dead, of course), Napoleon, the Inquisition, the Pope, Vietnam, fundamentalism, the British Empire, the Russian Empire, slavery (by the way, it was not the British who invented it!), soldiers, tyrants, illnesses, money….
No, Greg, it is not the dead who want us to suffer. It is us who induce that suffering – preferably to others. Sometimes this pain is physical, and sometimes it comes from words. There must have been some terrible blows that you have suffered in your life so far, if you are so willing to hurt others in turn.
Think again if you expect to wake up tomorrow with a smile on your face. There will be none. Or maybe just a faint one, to keep face..."
Am uitat sa spun ca textul este in engleza - ca si celelalte, caci engleza continua sa fie o limba care uneste. Ciudat, cat de multe lucruri ar putea uni oamenii, si totusi ele sunt primele pretexte pentru a ramane departe unii de altii.
Ura, dragoste si frustrare - doar trei dintre fatetele unei vieti de om.
In ultimii ani, s-au organizat intalniri intre fani, in diferite colturi ale lumii (Edmonton, Berlin, Hydra...), iar anul viitor va fi organizata o intalnire la Cracovia. Un oras medieval despre care am auzit multe, dar pe care nu l-am vizitat niciodata. M-am inscris si eu in grupul de participanti - e drept, e mult pana la anul in august, dar intotdeauna e bine sa iti planifici ceva pentru viitor, ceva care sa te mobilizeze, sa iti dea energie, sa te ajute sa te implici.
Pe langa frumusetea orasului in sine, Cracovia inseamna si apropierea de Auschwitz si Birkenau. Pata cea mai neagra din trecutul recent al unei omeniri si-asa foarte patate. Cred ca voi merge acolo, cu smerenie, ca om, din respect si durere pentru ce se poate intampla oricand, oricui, oriunde.
Cei de pe forum au, desigur, pareri impartite. Unii vor sa cunoasca istoria, altii nu. Unii vor sa viziteze lagarele mortii, altii nu. Fiecare are dreptul sa aleaga. Dar astazi am citit un mesaj venit de la cineva din Australia, care isi justifica refuzul prin ura - nu fata de evrei, ci fata de "crimele odioase comise de britanici".
Mi s-a parut oribil. Nu de ura este nevoie - exista si-asa destula, prea multa chiar, peste tot in lume. Asa ca am scris si eu cate ceva, despre ura, dragoste si frustrare. Un fragment urmeaza aici:
"Having a strong position about a topic - any topic - is reasonable and this has to be respected. But using death as a pretext to express personal frustrations against any nation – and doing it NOW, in the 21st century, is too much.
This is a community that places love before anything else – love of music, love of the Other, love as a healer, love as a binder of communities. I think that what brought us all together is our love and respect for Leonard Cohen and his music. Expressed in different ways - through words, paintings, sculptures, attitudes, music, memorabilia, friendship or other – but all just as honorable. Each of us has a different way of building something, inside ourselves or outside, on the foundation of this common point called Leonard Cohen.
Yes, some of us want to see the death camps with our own eyes. It may come from a sense of duty, from the mind, from the heart, from curiosity, from fear that it may happen again, from our desire for peace, from our sense of justice, from a sense of community with people we never knew and – dear God! – we might never have heard about, if Hitler had managed to finish his job.
There is enough hatred in this world today. People and communities have no time to bother about others. And they do not want to be bothered with other people’s problems, either. Injustice is something we live with every day. From a husband or wife, from a boss, from a president, from an extreme right or extreme left party, from things we want to do and can’t, from things others want us to do and we won’t, from heavy traffic, from lack of money, from thieves, violators, ethnic groups that we do not feel comfortable with, newspapers, television, biased talk shows, Jerry Springer, Le Pen, Mao (I know that he is dead, of course), Napoleon, the Inquisition, the Pope, Vietnam, fundamentalism, the British Empire, the Russian Empire, slavery (by the way, it was not the British who invented it!), soldiers, tyrants, illnesses, money….
No, Greg, it is not the dead who want us to suffer. It is us who induce that suffering – preferably to others. Sometimes this pain is physical, and sometimes it comes from words. There must have been some terrible blows that you have suffered in your life so far, if you are so willing to hurt others in turn.
Think again if you expect to wake up tomorrow with a smile on your face. There will be none. Or maybe just a faint one, to keep face..."
Am uitat sa spun ca textul este in engleza - ca si celelalte, caci engleza continua sa fie o limba care uneste. Ciudat, cat de multe lucruri ar putea uni oamenii, si totusi ele sunt primele pretexte pentru a ramane departe unii de altii.
Ura, dragoste si frustrare - doar trei dintre fatetele unei vieti de om.
sâmbătă, 5 septembrie 2009
rectificari
Mai am de invatat. Cel putin aici.
Mai intai, ma chinui de ceva vreme sa inclu adresa din site-ul lui Remus, la care se gasesc filmarile de aseara. Nu reusesc deloc, asa ca o trec aici, la "rectificari": http://remuscernea.ro/2009/09/leonard-cohen-live-in-bucharest-04-09-2009/.
In al doilea rand, ii multumesc lui Julie pentru comentariu. Abia acum am descoperit ca lasase cateva cuvinte - legate de cultureme - aici, pe blog, la postarea respectiva. Daca mai are curiozitatea sa mai citeasca si acum, o salut si, daca doreste sa citeasca mai multe pe tema respectiva, Georgiana Lungu-Badea este cea mai buna de la noi in acest domeniu.
Mai intai, ma chinui de ceva vreme sa inclu adresa din site-ul lui Remus, la care se gasesc filmarile de aseara. Nu reusesc deloc, asa ca o trec aici, la "rectificari": http://remuscernea.ro/2009/09/leonard-cohen-live-in-bucharest-04-09-2009/.
In al doilea rand, ii multumesc lui Julie pentru comentariu. Abia acum am descoperit ca lasase cateva cuvinte - legate de cultureme - aici, pe blog, la postarea respectiva. Daca mai are curiozitatea sa mai citeasca si acum, o salut si, daca doreste sa citeasca mai multe pe tema respectiva, Georgiana Lungu-Badea este cea mai buna de la noi in acest domeniu.
Leonard Cohen pe YouTube
Deja au aparut imagini de la concertul de aseara. Unele sunt excelente - de exemplu cele de pe site-ul lui Remus Cernea, pe adresa
Ce altceva se mai poate spune? Doar o lunga melancolie, bucuria de a fi fost acolo cu tot sufletul deschis, bucuria ca publicul a fost in intregime "al lui" si speranta ca il voi mai revedea candva...
Este uimitor cum un singur om iti poate ramane intiparit in intreaga fiinta, ca sa-l simti apoi apropiat, ca si cum ti-ar fi vecin, prieten, tata sau "bunic care spune o poveste pe care iti doresti sa nu o mai termine niciodata", asa cum spunea un tanar, fericit posesor al unui bilet la concert.
Pentru mine nu va fi niciodata batran. Aveam vreo 15 ani cand l-am ascultat prima data (cu Suzanne, apoi Joan of Arc si, desigur, Famous Blue Raincoat) la emisiunile lui Motzu Pittis de pe Radio Tineret. Pe urma, cam cu un an, poate doi mai tarziu, am descoperit o caseta cu cantecele lui la Doina Cadariu. Doinitza avea si un volum de versuri scrise de el... si de atunci imi "bantuie" (in sensul cel mai magic) existenta si ma invata ca, oricat de greu ar fi in viata, nimic nu e pierdut, iar raza de soare revine intotdeauna.
Unii spun ca e o muzica sumbra. Ca e pesimist. Ce greseala! Cine sopteste "there is a crack in everything / that's how the light comes in" are lumina in suflet si stie sa o daruiasca si celorlalti. Stie sa-i invete sa lupte si sa invinga.
Leonard Cohen este totul - si este, mai presus de orice, el insusi. Iar noi, satelitii lui intru muzica si iubire, nu putem decat sa ne plecam in fata lui, Omul, Zeul, Cantecul.
Ce altceva se mai poate spune? Doar o lunga melancolie, bucuria de a fi fost acolo cu tot sufletul deschis, bucuria ca publicul a fost in intregime "al lui" si speranta ca il voi mai revedea candva...
Este uimitor cum un singur om iti poate ramane intiparit in intreaga fiinta, ca sa-l simti apoi apropiat, ca si cum ti-ar fi vecin, prieten, tata sau "bunic care spune o poveste pe care iti doresti sa nu o mai termine niciodata", asa cum spunea un tanar, fericit posesor al unui bilet la concert.
Pentru mine nu va fi niciodata batran. Aveam vreo 15 ani cand l-am ascultat prima data (cu Suzanne, apoi Joan of Arc si, desigur, Famous Blue Raincoat) la emisiunile lui Motzu Pittis de pe Radio Tineret. Pe urma, cam cu un an, poate doi mai tarziu, am descoperit o caseta cu cantecele lui la Doina Cadariu. Doinitza avea si un volum de versuri scrise de el... si de atunci imi "bantuie" (in sensul cel mai magic) existenta si ma invata ca, oricat de greu ar fi in viata, nimic nu e pierdut, iar raza de soare revine intotdeauna.
Unii spun ca e o muzica sumbra. Ca e pesimist. Ce greseala! Cine sopteste "there is a crack in everything / that's how the light comes in" are lumina in suflet si stie sa o daruiasca si celorlalti. Stie sa-i invete sa lupte si sa invinga.
Leonard Cohen este totul - si este, mai presus de orice, el insusi. Iar noi, satelitii lui intru muzica si iubire, nu putem decat sa ne plecam in fata lui, Omul, Zeul, Cantecul.
Whither Thou Goest
Intr-o seara linistita, cu luna plina, un om si-a adus inima in palme si ne-a soptit cat de mult iubeste viata. Intr-o seara, un magician a rascolit visele a mii de oameni, veniti sa spuna Hallelujah alaturi de el. Intr-o seara, el a inventat din nou toate cuvintele si le-a rostit in cantec, pana ne-au patruns in suflet - un singur suflet pentru mii de trupuri. Intr-o seara, un miracol s-a intamplat a doua oara si totusi timpul nu s-a oprit in loc.
Intr-o seara, Leonard Cohen a rostit toate cuvintele si nu a mai ramas nimic altceva de spus.
Este 4 septembrie, doar doua saptamani inainte de implinirea unui an de cand a fost la Bucuresti, (atunci) chiar de ziua lui.
Este 4 septembrie, ziua in care inimile au batut mai tare, langa el.
Oriunde ai fi, ramai aici, MAGICIAN AL SUFLETULUI MEU...
Intr-o seara, Leonard Cohen a rostit toate cuvintele si nu a mai ramas nimic altceva de spus.
Este 4 septembrie, doar doua saptamani inainte de implinirea unui an de cand a fost la Bucuresti, (atunci) chiar de ziua lui.
Este 4 septembrie, ziua in care inimile au batut mai tare, langa el.
Oriunde ai fi, ramai aici, MAGICIAN AL SUFLETULUI MEU...
vineri, 21 august 2009
Mircea Tatos nu mai este…
Ma uit in urma si, dintre toate figurile care mi-au marcat viata, una singura se desprinde intr-o aura de real si magic, de intrebari intotdeauna cu foarte multe raspunsuri, de fragilitate exterioara si o incredibila forta interioara.
Mircea Tatos.
Profesor temut si iubit, mentor si deschizator de drumuri pentru fiecare dintre cei care i-am fost invatacei. Mai presus de toate – un OM. Am mai spus-o si altadata, daca astazi sunt ceea ce sunt si mai ales asa cum sunt, cu spatele drept si cu constiinta faptului ca nu am facut niciodata compromisuri, asta i se datoreaza in cea mai mare parte lui.
Azi, dupa inmormantare, nu am avut liniste pana cand nu am aruncat cheile pe masa, cat colo. Un mic ritual cat o viata. Catalogul – aruncat si el spre catedra – lipsea, dar l-am intrezarit in minte, printre atatea amintiri care ard, dau viata si dor deopotriva.
Langa catafalc, intre atatia altii dintre cei carora le-a dedicat viata, zece adulti care, pentru cateva clipe, au redevenit copii. Stransi impreuna, unii intr-altii, ca si cum incercam sa regasim fluxul acela de energie nebuna care ne scurtcircuita la fiecare ora de engleza. Copiii lui de suflet – generatia Rosetti ‘75. Risipiti prin lume sau dincolo de ea, ne-am adunat din nou pentru o zi, ca sa fim langa el.
Cu vreo luna in urma, spuneam pe site-ul nostru, al liceenilor, ca nu mai stiu nimic despre el. Ca mi-e dor de Mircea Tatos. Ca sper din suflet sa nu fi fost plecata prea mult. Astazi, cineva mi-a spus ca a fost ca o presimtire. Eu i-as zice – ca o teama. O teama teribila ca lumea nu va mai fi la fel fara sa stim ca el exista si ca e bine.
Maine voi incepe sa invat cum e lumea fara Mircea Tatos. Fara Henry al nostru, zeu si tiran, care ne-a invatat sa fim, mai presus de orice, oameni.
Aseara, in noaptea care nu se mai termina si care nu voia sa-mi aduca somnul, mi-am amintit de ziua cand l-am anuntat ca plec intr-o excursie in Vest. Aveam 15 ani. S-a bucurat enorm – iar eu nu mi-am pus nicio clipa intrebarea de ce, dintre toti profesorii, doar el a fost cel caruia i-am anuntat vestea. Poate pentru ca stiam ca numai el putea sa se bucure sincer, deschis, fara rezerve. Aseara mi-am amintit si cealalta parte a discutiei, ca prin ceata. Te mai intorci? mi-a soptit, cu un zambet. Sigur ca da! i-am raspuns dintr-o suflare. Cred ca atunci nu i-am inteles intrebarea. Si acum ma gandesc ca poate am gresit ca am uitat de ea, in tot acest timp, cand as fi fost suficient de matura ca sa-i inteleg rostul.
Leopardi, Nietsche, Renata Tebaldi, Petrarca... Filosofie, cultura, muzica... Intre drills si micile discutii care apareau de nicaieri, si care apoi se prelungeau la nesfarsit, ignorand clopotelul si venirea altor profesori, ne bucuram ca respiram acelasi aer cu el si inghiteam cu lacomie fiecare cuvant, fiecare fraza care parea, de fiecare data, sa aiba valoarea unui aforism – vorba lui Radu Surdulescu.
Ultima data l-am vazut in 2005, la intalnirea aniversara a liceenilor. Fragil si emotionat, isi inghitea lacrimile in timp ce o sala intreaga i-a strigat numele, de zeci de ori, intr-un standing ovation care probabil i-a ranit pe unii dintre fostii profesori. Fericit ca ne vede, pe fiecare, rostindu-ne numele fara sa clipeasca, strangandu-ne in brate pe fiecare, bucurandu-se sincer (caci nimic din ce facea nu era altfel decat sincer) ca suntem din nou impreuna.
Apoi sus, in sala de clasa de odinioara, asteptandu-l sa revina de la A si apoi sa-l pastram doar pentru noi, cei de la E. Cei opt copii nebuni de odinioara, cei care nu am vrut cu niciun chip sa renuntam la el. Indiferent de efort, indiferent de risc. Era al nostru pentru totdeauna.
Un mesaj foarte recent al lui Tibi mi-a amintit cat de greu e sa privesti in urma si sa te gandesti ce ai fi putut sa faci. Mai ales atunci cand stii ca timpul pentru „ce va fi” s-a rupt iremediabil. Iti inghiti lacrimile si, omeneste, regreti.
Nu asta si-ar dori el de la noi. Nu regrete, ci bucuria clipelor care s-au strans, multe si nepretuite, mici bijuterii de viata pentru eternitate. Atatea cate au fost.
Mircea Tatos a plecat, dar ramane aici, langa noi, mereu. E stalpul nostru de curaj, putere, frumusete morala, lumina inteligentei niciodata ingenuncheate; invinsul invingator si, mai ales, omul cu sufletul plin de o nesfarsita dragoste si speranta pentru oameni.
Mircea Tatos.
Profesor temut si iubit, mentor si deschizator de drumuri pentru fiecare dintre cei care i-am fost invatacei. Mai presus de toate – un OM. Am mai spus-o si altadata, daca astazi sunt ceea ce sunt si mai ales asa cum sunt, cu spatele drept si cu constiinta faptului ca nu am facut niciodata compromisuri, asta i se datoreaza in cea mai mare parte lui.
Azi, dupa inmormantare, nu am avut liniste pana cand nu am aruncat cheile pe masa, cat colo. Un mic ritual cat o viata. Catalogul – aruncat si el spre catedra – lipsea, dar l-am intrezarit in minte, printre atatea amintiri care ard, dau viata si dor deopotriva.
Langa catafalc, intre atatia altii dintre cei carora le-a dedicat viata, zece adulti care, pentru cateva clipe, au redevenit copii. Stransi impreuna, unii intr-altii, ca si cum incercam sa regasim fluxul acela de energie nebuna care ne scurtcircuita la fiecare ora de engleza. Copiii lui de suflet – generatia Rosetti ‘75. Risipiti prin lume sau dincolo de ea, ne-am adunat din nou pentru o zi, ca sa fim langa el.
Cu vreo luna in urma, spuneam pe site-ul nostru, al liceenilor, ca nu mai stiu nimic despre el. Ca mi-e dor de Mircea Tatos. Ca sper din suflet sa nu fi fost plecata prea mult. Astazi, cineva mi-a spus ca a fost ca o presimtire. Eu i-as zice – ca o teama. O teama teribila ca lumea nu va mai fi la fel fara sa stim ca el exista si ca e bine.
Maine voi incepe sa invat cum e lumea fara Mircea Tatos. Fara Henry al nostru, zeu si tiran, care ne-a invatat sa fim, mai presus de orice, oameni.
Aseara, in noaptea care nu se mai termina si care nu voia sa-mi aduca somnul, mi-am amintit de ziua cand l-am anuntat ca plec intr-o excursie in Vest. Aveam 15 ani. S-a bucurat enorm – iar eu nu mi-am pus nicio clipa intrebarea de ce, dintre toti profesorii, doar el a fost cel caruia i-am anuntat vestea. Poate pentru ca stiam ca numai el putea sa se bucure sincer, deschis, fara rezerve. Aseara mi-am amintit si cealalta parte a discutiei, ca prin ceata. Te mai intorci? mi-a soptit, cu un zambet. Sigur ca da! i-am raspuns dintr-o suflare. Cred ca atunci nu i-am inteles intrebarea. Si acum ma gandesc ca poate am gresit ca am uitat de ea, in tot acest timp, cand as fi fost suficient de matura ca sa-i inteleg rostul.
Leopardi, Nietsche, Renata Tebaldi, Petrarca... Filosofie, cultura, muzica... Intre drills si micile discutii care apareau de nicaieri, si care apoi se prelungeau la nesfarsit, ignorand clopotelul si venirea altor profesori, ne bucuram ca respiram acelasi aer cu el si inghiteam cu lacomie fiecare cuvant, fiecare fraza care parea, de fiecare data, sa aiba valoarea unui aforism – vorba lui Radu Surdulescu.
Ultima data l-am vazut in 2005, la intalnirea aniversara a liceenilor. Fragil si emotionat, isi inghitea lacrimile in timp ce o sala intreaga i-a strigat numele, de zeci de ori, intr-un standing ovation care probabil i-a ranit pe unii dintre fostii profesori. Fericit ca ne vede, pe fiecare, rostindu-ne numele fara sa clipeasca, strangandu-ne in brate pe fiecare, bucurandu-se sincer (caci nimic din ce facea nu era altfel decat sincer) ca suntem din nou impreuna.
Apoi sus, in sala de clasa de odinioara, asteptandu-l sa revina de la A si apoi sa-l pastram doar pentru noi, cei de la E. Cei opt copii nebuni de odinioara, cei care nu am vrut cu niciun chip sa renuntam la el. Indiferent de efort, indiferent de risc. Era al nostru pentru totdeauna.
Un mesaj foarte recent al lui Tibi mi-a amintit cat de greu e sa privesti in urma si sa te gandesti ce ai fi putut sa faci. Mai ales atunci cand stii ca timpul pentru „ce va fi” s-a rupt iremediabil. Iti inghiti lacrimile si, omeneste, regreti.
Nu asta si-ar dori el de la noi. Nu regrete, ci bucuria clipelor care s-au strans, multe si nepretuite, mici bijuterii de viata pentru eternitate. Atatea cate au fost.
Mircea Tatos a plecat, dar ramane aici, langa noi, mereu. E stalpul nostru de curaj, putere, frumusete morala, lumina inteligentei niciodata ingenuncheate; invinsul invingator si, mai ales, omul cu sufletul plin de o nesfarsita dragoste si speranta pentru oameni.
miercuri, 19 august 2009
Consilierea psihologica este o gluma
De ceva vreme incoace, de cand sunt, cu voie-fara voie omul-pilon al mamei mele bolnave de Alzheimer, am auzit si citit in nenumarate randuri ca “membrii familiei” celui afectat ar trebui sa recurga la “consiliere psihologica”.
Suna pompos si, experienta din urma m-a convins, este o mare gogoasa.
Nimeni nu te pregateste cu adevarat pentru ce va urma. Psihologii despica, de fapt, in patru lucruri care s-au intamplat deja, care te-au lovit, te-au surprins, te-au infricosat sau situatii prin care nu credeai ca vei trece vreodata. Imagineaza-ti tu, cititorule potential, ca psihologul te anunta, din timp, ca va trebui, intr-o buna zi, sa faci „lectii de scris” cu mama ta. O face? Nu. Asteapta doar sa vii, smerit si ranit in profunzimea sufletului tau, sa ii povestesti „ce ai facut in acel moment” pentru ca, mai apoi, sa iti explice „daca ai facut bine sau nu”. Post factum. In timpul acesta, o lume intreaga pe care te bazai, pe care o stiai ca se invarte intr-un anumit sens, s-a daramat definitiv.
Oricat ai fi de puternic, astfel de momente te darama. Te darama si intelegerea faptului ca omul de langa tine se lupta sa reziste, nu vrea sa se dea batut si totusi nu are nicio sansa. Creierul ei, sau al lui, se deterioreaza progresiv, mai rapid sau mai lent, fara sanse de redresare.
Cand, in urma cu un an si jumatate, domnul dr. TL (pe care il respect enorm pentru tot ce mi-a spus atunci, cu infinita blandete) mi-a explicat (dupa ce a evitat sa imi arate tomografia mamei) ca unii dintre neuronii ei arata „ca niste flori ofilite”, m-am „ofilit” si eu. In cautare de explicatii logice, am cautat pe internet si am descoperit ca exact asa arata. Imagini la microscop, stiinta rece si nemiloasa. Mi-a mai spus sa nu ii refuz nimic. Asta mi-a sunat in urechi ca o decizie implacabila a sortii. Cat timp mai am? Destul, mi-a spus el. Dar schimbarile pot sa se produca in fiecare clipa, pe neasteptate.
Ce schimbari? Prea putine detalii. Le descopar singura, dureros, aproape in fiecare zi. In clipele cand incearca sa imi spuna ceva si isi gaseste cu greu cuvintele potrivite. Si totusi le are in suflet – doar mintea refuza sa le de forma, si o vad si simt suferind ca nu stie cum sa le exprime. In clipele cand nu stie ce obiect de imbracaminte sa puna mai intai – si cand incurca ordinea „fireasca” fara sa-si dea seama. In clipele cand iesim la plimbare si, dintr-o data, se simte pierduta pentru ca nu mai stie unde se afla. In pasii marunti, nesiguri, din ce in ce mai nesiguri, in strangerea mainii ei pe bratul meu care ii da incredere. In suspiciunea cu care priveste pastilele pe care trebuie sa i le dau – garantia pentru mine ca acest chin oribil la care o supun, fara voia ei sau a mea, se va prelungi la nesfarsit. In perioadele de somn care, uneori, par ca nu se mai termina, in care ma duc mereu, cu sufletul strans, in dormitorul ei in speranta ca s-a trezit si ca se simte "mai bine". In clipele in care mesteca, la nesfarsit, o bucatica de carne pe care nu mai stie sa o inghita. Sau nu vrea. In obsesia pentru LUMINA, in orice forma a ei – lumina strazii, soarele, televizorul, firmele luminoase ce se zaresc pe geam, seara, lampa de langa pat. In aviditatea si lacomia cu care imi fura energia, intr-o disperata (si inconstienta) lupta pentru a rezista. In sarutul trist pe poza tatei, pe care o strange in brate, cu un dor nesfarsit pentru iubirea ei, trecuta in cealalta lume acum mai bine de 30 de ani. In frisonul de frig, la peste 30 de grade in plina vara, sau in refuzul de a reactiona la stimulii de care altadata se lega intreaga ei viata – prezenta prietenilor, telefoanele (din ce in ce mai rare...), cadourile sau florile primite la ocazii...
Prietenii de o viata dispar incet-incet. Nici pentru asta nu te pregateste nimeni. Lumea se retrage in carapace, evita contactul cu un bolnav, de parca ar exista riscul de a se molipsi. La un moment dat, constati ca suferi singur si ca o mare parte dintre cei care faceau coada la usa ta isi gasesc, brusc, alte lucruri mai bune de facut. Te judeca pentru ca „nu dai un telefon”, fara sa se gandeasca la faptul ca relatia cu un astfel de bolnav te seaca de orice resurse si ca, adesea, esti prea obosit ca sa mai formezi un numar de telefon si sa sustii o conversatie calata pe normele diplomatice. Ca astepti sa vezi daca cei din jur se intreaba, macar in treacat, ce mai face prietenul in cauza. Si constati, la fel de dureros, ca au uitat. Ca si-au gasit alte ocupatii, care sa-i pastreze conectati la lumea „reala”, sigura, fara suferinte.
Lumea ma intreaba de ce nu mai am, in ultima vreme, „viata personala". De ce nu mai sunt la fel de prezenta la intalniri, socializari, distractii, excursii, de ce nu mai „evadez” ca altadata. Cei care au langa ei, ca mine, pe cineva drag care sufera astfel probabil ca ma inteleg foarte bine. Cum sa evadezi, cand nu exista nimeni care sa isi sacrifice cateva ore pentru a sta alaturi unui om „cu nevoi speciale”?
Si cum sa-ti triesti viata, cand viata celui de langa tine se scurge incet, implacabil, si tu nu poti face nimic ca sa-l salvezi?
Suntem egoisti. Vrem sa-i tinem langa noi chiar si atunci cand ei vor sa se indeparteze de noi. Nu fizic, ci mental. De o viata incercam sa rup tesatura de fire pe care a creeat-o mama in jurul meu, si din care am avut intotdeauna sentimentul ca nu am scapare. Acum, dintr-o data, imi dau seama ca nu mai vreau sa se rupa.
Maturizare? Intelepciune? Sacrificiu din dragoste? FRICA? Nu stiu ce nume ar trebui sa-i dau acestei stari. Sau poate ca este simpla intelegere a esentialului care ne defineste ca oameni.
Exista oameni care, in spirit pur mioritic, se complac in stupidul dicton al „crucii implacabile”. Mi se pare o prostie. Toate expresiile astea bisericesti bune doar pentru babe bigote distrug orice sentiment profund de comuniune cu acel flux energetic imuabil caruia ne place sa ii spunem „divinitate”. Daca o faci „pentru ca asta ti-e crucea pe care trebuie sa o porti”, mai bine renunti.
Sigur, e convenabil sa dai vina pe un concept fara forma, dar realitatea e cu totul alta. Ori o faci pentru ca simti, ori nu o mai faci deloc. Aici nu e spatiu pentru „datorie” - si chiar si greselile pe care le faci de-a lungul drumului anevoios langa cel bolnav inseamna ca ai mai invatat ceva despre tine. Esti – sau nu esti – OM. Cu bune si cu rele. Nu e o datorie – e ceva normal si uman. Daca vine dinlauntru. Incet-incet, inveti sa inlocuiesti tipetele cu un zambet, revolta cu rabdare si iti ascunzi lacrimile sub perna pregatita pentru somn. Mai e timp, iti spui, aproape pregatit pentru urmatoarea „greseala”.
Fara psiholog. Fara consiliere.
Si, mai ales, foarte singur – oricat de multi ar fi cei din jurul tau.
Suna pompos si, experienta din urma m-a convins, este o mare gogoasa.
Nimeni nu te pregateste cu adevarat pentru ce va urma. Psihologii despica, de fapt, in patru lucruri care s-au intamplat deja, care te-au lovit, te-au surprins, te-au infricosat sau situatii prin care nu credeai ca vei trece vreodata. Imagineaza-ti tu, cititorule potential, ca psihologul te anunta, din timp, ca va trebui, intr-o buna zi, sa faci „lectii de scris” cu mama ta. O face? Nu. Asteapta doar sa vii, smerit si ranit in profunzimea sufletului tau, sa ii povestesti „ce ai facut in acel moment” pentru ca, mai apoi, sa iti explice „daca ai facut bine sau nu”. Post factum. In timpul acesta, o lume intreaga pe care te bazai, pe care o stiai ca se invarte intr-un anumit sens, s-a daramat definitiv.
Oricat ai fi de puternic, astfel de momente te darama. Te darama si intelegerea faptului ca omul de langa tine se lupta sa reziste, nu vrea sa se dea batut si totusi nu are nicio sansa. Creierul ei, sau al lui, se deterioreaza progresiv, mai rapid sau mai lent, fara sanse de redresare.
Cand, in urma cu un an si jumatate, domnul dr. TL (pe care il respect enorm pentru tot ce mi-a spus atunci, cu infinita blandete) mi-a explicat (dupa ce a evitat sa imi arate tomografia mamei) ca unii dintre neuronii ei arata „ca niste flori ofilite”, m-am „ofilit” si eu. In cautare de explicatii logice, am cautat pe internet si am descoperit ca exact asa arata. Imagini la microscop, stiinta rece si nemiloasa. Mi-a mai spus sa nu ii refuz nimic. Asta mi-a sunat in urechi ca o decizie implacabila a sortii. Cat timp mai am? Destul, mi-a spus el. Dar schimbarile pot sa se produca in fiecare clipa, pe neasteptate.
Ce schimbari? Prea putine detalii. Le descopar singura, dureros, aproape in fiecare zi. In clipele cand incearca sa imi spuna ceva si isi gaseste cu greu cuvintele potrivite. Si totusi le are in suflet – doar mintea refuza sa le de forma, si o vad si simt suferind ca nu stie cum sa le exprime. In clipele cand nu stie ce obiect de imbracaminte sa puna mai intai – si cand incurca ordinea „fireasca” fara sa-si dea seama. In clipele cand iesim la plimbare si, dintr-o data, se simte pierduta pentru ca nu mai stie unde se afla. In pasii marunti, nesiguri, din ce in ce mai nesiguri, in strangerea mainii ei pe bratul meu care ii da incredere. In suspiciunea cu care priveste pastilele pe care trebuie sa i le dau – garantia pentru mine ca acest chin oribil la care o supun, fara voia ei sau a mea, se va prelungi la nesfarsit. In perioadele de somn care, uneori, par ca nu se mai termina, in care ma duc mereu, cu sufletul strans, in dormitorul ei in speranta ca s-a trezit si ca se simte "mai bine". In clipele in care mesteca, la nesfarsit, o bucatica de carne pe care nu mai stie sa o inghita. Sau nu vrea. In obsesia pentru LUMINA, in orice forma a ei – lumina strazii, soarele, televizorul, firmele luminoase ce se zaresc pe geam, seara, lampa de langa pat. In aviditatea si lacomia cu care imi fura energia, intr-o disperata (si inconstienta) lupta pentru a rezista. In sarutul trist pe poza tatei, pe care o strange in brate, cu un dor nesfarsit pentru iubirea ei, trecuta in cealalta lume acum mai bine de 30 de ani. In frisonul de frig, la peste 30 de grade in plina vara, sau in refuzul de a reactiona la stimulii de care altadata se lega intreaga ei viata – prezenta prietenilor, telefoanele (din ce in ce mai rare...), cadourile sau florile primite la ocazii...
Prietenii de o viata dispar incet-incet. Nici pentru asta nu te pregateste nimeni. Lumea se retrage in carapace, evita contactul cu un bolnav, de parca ar exista riscul de a se molipsi. La un moment dat, constati ca suferi singur si ca o mare parte dintre cei care faceau coada la usa ta isi gasesc, brusc, alte lucruri mai bune de facut. Te judeca pentru ca „nu dai un telefon”, fara sa se gandeasca la faptul ca relatia cu un astfel de bolnav te seaca de orice resurse si ca, adesea, esti prea obosit ca sa mai formezi un numar de telefon si sa sustii o conversatie calata pe normele diplomatice. Ca astepti sa vezi daca cei din jur se intreaba, macar in treacat, ce mai face prietenul in cauza. Si constati, la fel de dureros, ca au uitat. Ca si-au gasit alte ocupatii, care sa-i pastreze conectati la lumea „reala”, sigura, fara suferinte.
Lumea ma intreaba de ce nu mai am, in ultima vreme, „viata personala". De ce nu mai sunt la fel de prezenta la intalniri, socializari, distractii, excursii, de ce nu mai „evadez” ca altadata. Cei care au langa ei, ca mine, pe cineva drag care sufera astfel probabil ca ma inteleg foarte bine. Cum sa evadezi, cand nu exista nimeni care sa isi sacrifice cateva ore pentru a sta alaturi unui om „cu nevoi speciale”?
Si cum sa-ti triesti viata, cand viata celui de langa tine se scurge incet, implacabil, si tu nu poti face nimic ca sa-l salvezi?
Suntem egoisti. Vrem sa-i tinem langa noi chiar si atunci cand ei vor sa se indeparteze de noi. Nu fizic, ci mental. De o viata incercam sa rup tesatura de fire pe care a creeat-o mama in jurul meu, si din care am avut intotdeauna sentimentul ca nu am scapare. Acum, dintr-o data, imi dau seama ca nu mai vreau sa se rupa.
Maturizare? Intelepciune? Sacrificiu din dragoste? FRICA? Nu stiu ce nume ar trebui sa-i dau acestei stari. Sau poate ca este simpla intelegere a esentialului care ne defineste ca oameni.
Exista oameni care, in spirit pur mioritic, se complac in stupidul dicton al „crucii implacabile”. Mi se pare o prostie. Toate expresiile astea bisericesti bune doar pentru babe bigote distrug orice sentiment profund de comuniune cu acel flux energetic imuabil caruia ne place sa ii spunem „divinitate”. Daca o faci „pentru ca asta ti-e crucea pe care trebuie sa o porti”, mai bine renunti.
Sigur, e convenabil sa dai vina pe un concept fara forma, dar realitatea e cu totul alta. Ori o faci pentru ca simti, ori nu o mai faci deloc. Aici nu e spatiu pentru „datorie” - si chiar si greselile pe care le faci de-a lungul drumului anevoios langa cel bolnav inseamna ca ai mai invatat ceva despre tine. Esti – sau nu esti – OM. Cu bune si cu rele. Nu e o datorie – e ceva normal si uman. Daca vine dinlauntru. Incet-incet, inveti sa inlocuiesti tipetele cu un zambet, revolta cu rabdare si iti ascunzi lacrimile sub perna pregatita pentru somn. Mai e timp, iti spui, aproape pregatit pentru urmatoarea „greseala”.
Fara psiholog. Fara consiliere.
Si, mai ales, foarte singur – oricat de multi ar fi cei din jurul tau.
joi, 6 august 2009
Incalzire - sau racire globala?
De multa vreme au inceput sa ma agaseze teoriile apocaliptice axate pe contributia societatii moderne la incalzirea globala. Sute de “studii de la universitati de prestigiu” – cu finantari impresionante, desigur – se chinuie sa ne explice ca nu trebuie sa mai folosim masina, nu trebuie sa mai consumam combustibili fosili, nu trebuie sa ne mai dam cu spray deodorant, nu trebuie sa facem industrie si, in general, ca trebuie sa revenim la o viata preferential pastorala care sa asigure viata planetei.
Toate bune si frumoase – excesele vieti moderne sunt, in fond, un fapt confirmat. Dar teoreticienii si organizatiile in cauza se gandesc intr-adevar la viata planetei sau incearca doar sa gaseasca o modalitate de a stopa acumularile financiare ale unor mari corporatii de profil? De exemplu, speriind locuitorii planetei cu ceea ce, de cateva decenii, a evoluat de la o palida teorie (cea a gaurii din stratul de ozon) la o adevarata religie urbana, una in care, totusi, Zeul Suprem lipseste?
Cand un grup de cercetatori britanici – probabil fara suportul financiar al celor care platesc ca sa se confirme o idee deja prestabilita, nu ca sa se descopere ceva nou – au afirmat ca, din punct de vedere cantitativ, bioxidul de carbon emanat prin flatulatiile bovinelor il depaseste, la nivel planetar, de cateva zeci de ori, pe cel emanat ca urmare a activitatilor industriale umane, reactiile negative au fost aproape violente.
Acum ceva vreme, discutam cu niste prieteni despre rau-famatul bioxid de carbon: cum poate fi diabolizat acest gaz care, la urma urmelor, este fundamental pentru fotosinteza – adica insusi metabolismul a ceea ce numim “plamanul verde” al planetei? Cum poate fi el atat de bun pentru tot ceea ce este verde, si totusi atat de rau? Dumnezeu si diavol in acelasi timp? Mi se pare in continuare o aberatie, una dintre acelea din categoria "Untul nu e bun - mancati margarina!" (prin anii '80) pentru ca, peste 20 de ani, sa se strige cu aceeasi incrancenare: “Margarina e cancerigena! Mancati numai unt!”. Mai sunt si altele – “Mancati carne de porc! E cea mai buna – e carne alba!” se declama in America sfarsitului anilor ’90. Poate de la grasime, am ripostat eu, primind in schimb zeci de priviri reprobatoare...
Acum insa prinde contur, din ce in ce mai mult, o opinie stiintifica al carei profesionalism este de necontestat; americani si australieni deopotriva vorbesc astazi despre racirea globala si, mai important, definesc incalzirea si racirea globala drept fenomene naturale, firesti, cu aparitie ciclica. Perioada medievala, de exemplu, a cunoscut ceea ce s-a numit “era medievala calda” si apoi “mica era glaciara”. In vremurile acelea nu exista industrie, nu existau masini care sa consume in exces combustibilul fosil. S-a crezut probabil ca lumea va disparea. Si totusi, dupa cateva sute de ani, suntem tot aici, cu bunele si cu relele noastre. Iar procesul de evolutie ciclica a planetei noastre continua.
Nu zic ca ar trebui sa fim indiferenti la natura care ne inconjoara. Dimpotriva. Pentru mine, cei care distrug natura sunt niste criminali, care ar trebui pedepsiti ca atare. Fara mila. Dar, a exacerba – cu largi efecte dramatice – vina omului in mersul naturii mi se pare o prostie nemasurata. Planeta stie sa se apere de tot. Inclusiv de noi. O face ciclic, asa cum a facut-o mereu, doar ca in alte vremuri nu exista televiziune care sa pastreze totul in memoria peliculei si nu exista internet, pentru ca orice furtuna sa poata deveni un pretext de telenovela jurnalistica.
Acum vreo doi ani traduceam un volum explicativ al unor norme europene, volum menit sa ii incurajeze pe tineri sa "protejeze rezervele planetei." Cum sunau normele respective? Ceausescu ar fi fost incantat: "cand iesiti dintr-o camera, stingeti lumina"; “nu lasati apa sa curga in timp ce va frecati cu sapun”; “adunati ziarele si cartoanele inutile din casa si transportati-le la un centru de colectare si refolosire”. Mai erau destule, intre care mersul in comun cu masina, cu schimbul; numere pare si impare care sa circule alternativ; economisirea apei – “nu consumati exagerat apa la dus”, sau “nu spalati farfuriile la apa curenta, ci intr-un recipient”.
Si inca ceva: “nu aruncati mancarea ramasa – sunt atatia oameni in lume care sufera de foame". De acord, dar daca nu arunc mancarea inseamna ca ei nu vor mai suferi de foame?!? Sau, la un alt capitol, daca oamenii”din Africa nu au destula apa, cum ar putea sa ii ajute restrictia mea la apa de la dus? O cara cineva pana acolo?!?
Toate cele de mai sus au pornit de la o stire (oarecum minimalizata) transmisa de canalele de televiziune, avand la baza cercetarile lui Don Easterbrook si ale altor cercetatori (vezi si http://wattsupwiththat.com/2008/12/29/don-easterbrooks-agu-paper-on-potential-global-cooling/ ). Am gasit pe Internet o multime de articole interesante pe aceeasi tema. In orice caz, sper sa nu inceapa o noua euforie telenovelistica pe tema “opriti racirea globala!”, de genul celei axate pe incalzirea globala, din ultimii ani...
Toate bune si frumoase – excesele vieti moderne sunt, in fond, un fapt confirmat. Dar teoreticienii si organizatiile in cauza se gandesc intr-adevar la viata planetei sau incearca doar sa gaseasca o modalitate de a stopa acumularile financiare ale unor mari corporatii de profil? De exemplu, speriind locuitorii planetei cu ceea ce, de cateva decenii, a evoluat de la o palida teorie (cea a gaurii din stratul de ozon) la o adevarata religie urbana, una in care, totusi, Zeul Suprem lipseste?
Cand un grup de cercetatori britanici – probabil fara suportul financiar al celor care platesc ca sa se confirme o idee deja prestabilita, nu ca sa se descopere ceva nou – au afirmat ca, din punct de vedere cantitativ, bioxidul de carbon emanat prin flatulatiile bovinelor il depaseste, la nivel planetar, de cateva zeci de ori, pe cel emanat ca urmare a activitatilor industriale umane, reactiile negative au fost aproape violente.
Acum ceva vreme, discutam cu niste prieteni despre rau-famatul bioxid de carbon: cum poate fi diabolizat acest gaz care, la urma urmelor, este fundamental pentru fotosinteza – adica insusi metabolismul a ceea ce numim “plamanul verde” al planetei? Cum poate fi el atat de bun pentru tot ceea ce este verde, si totusi atat de rau? Dumnezeu si diavol in acelasi timp? Mi se pare in continuare o aberatie, una dintre acelea din categoria "Untul nu e bun - mancati margarina!" (prin anii '80) pentru ca, peste 20 de ani, sa se strige cu aceeasi incrancenare: “Margarina e cancerigena! Mancati numai unt!”. Mai sunt si altele – “Mancati carne de porc! E cea mai buna – e carne alba!” se declama in America sfarsitului anilor ’90. Poate de la grasime, am ripostat eu, primind in schimb zeci de priviri reprobatoare...
Acum insa prinde contur, din ce in ce mai mult, o opinie stiintifica al carei profesionalism este de necontestat; americani si australieni deopotriva vorbesc astazi despre racirea globala si, mai important, definesc incalzirea si racirea globala drept fenomene naturale, firesti, cu aparitie ciclica. Perioada medievala, de exemplu, a cunoscut ceea ce s-a numit “era medievala calda” si apoi “mica era glaciara”. In vremurile acelea nu exista industrie, nu existau masini care sa consume in exces combustibilul fosil. S-a crezut probabil ca lumea va disparea. Si totusi, dupa cateva sute de ani, suntem tot aici, cu bunele si cu relele noastre. Iar procesul de evolutie ciclica a planetei noastre continua.
Nu zic ca ar trebui sa fim indiferenti la natura care ne inconjoara. Dimpotriva. Pentru mine, cei care distrug natura sunt niste criminali, care ar trebui pedepsiti ca atare. Fara mila. Dar, a exacerba – cu largi efecte dramatice – vina omului in mersul naturii mi se pare o prostie nemasurata. Planeta stie sa se apere de tot. Inclusiv de noi. O face ciclic, asa cum a facut-o mereu, doar ca in alte vremuri nu exista televiziune care sa pastreze totul in memoria peliculei si nu exista internet, pentru ca orice furtuna sa poata deveni un pretext de telenovela jurnalistica.
Acum vreo doi ani traduceam un volum explicativ al unor norme europene, volum menit sa ii incurajeze pe tineri sa "protejeze rezervele planetei." Cum sunau normele respective? Ceausescu ar fi fost incantat: "cand iesiti dintr-o camera, stingeti lumina"; “nu lasati apa sa curga in timp ce va frecati cu sapun”; “adunati ziarele si cartoanele inutile din casa si transportati-le la un centru de colectare si refolosire”. Mai erau destule, intre care mersul in comun cu masina, cu schimbul; numere pare si impare care sa circule alternativ; economisirea apei – “nu consumati exagerat apa la dus”, sau “nu spalati farfuriile la apa curenta, ci intr-un recipient”.
Si inca ceva: “nu aruncati mancarea ramasa – sunt atatia oameni in lume care sufera de foame". De acord, dar daca nu arunc mancarea inseamna ca ei nu vor mai suferi de foame?!? Sau, la un alt capitol, daca oamenii”din Africa nu au destula apa, cum ar putea sa ii ajute restrictia mea la apa de la dus? O cara cineva pana acolo?!?
Toate cele de mai sus au pornit de la o stire (oarecum minimalizata) transmisa de canalele de televiziune, avand la baza cercetarile lui Don Easterbrook si ale altor cercetatori (vezi si http://wattsupwiththat.com/2008/12/29/don-easterbrooks-agu-paper-on-potential-global-cooling/ ). Am gasit pe Internet o multime de articole interesante pe aceeasi tema. In orice caz, sper sa nu inceapa o noua euforie telenovelistica pe tema “opriti racirea globala!”, de genul celei axate pe incalzirea globala, din ultimii ani...
luni, 3 august 2009
Lista cu numere
Sunt epuizata. In dimineata/ziua asta am stat 4 ore sa imi astept randul pentru a lua o adeverinta de asigurat, fara care mama nu poate primi medicamentele gratuite de Alzheimer in urmatorul an. Adeverinta e valabila un an. La anul, probabil, voi sta din nou la rand (cu liste!) ca sa depun “dosarul” (pentru care voi alerga iar vreo 2 saptamani), iar apoi din nou tot la rand (si tot cu liste, cu nebuni care se scoala la 4 dimineata ca sa se inscrie intre primii, la un birou care oricum se deschide la 8.30) pentru ridicare.
Azi aveam numarul 373. Dupa mine (la ora 14.30) mai urmau sa intre doar vreo 5-10 si apoi se inchidea biroul. Afara erau inca vreo doua sute care... sperau.
Puhoi de batrani – desigur - invatati de multe decenii sa stea ca la lapte, sa schimbe o vorba (cred ca sunt masochisti absolutzi, nu exista o aneantizare morala mai profunda decat sa te lasi calcat in picioare si sa iti mai si placa...) si sa se bucure cu atat mai mult, cu cat coada e mai mare. Te abordeaza tiptil, ca pisicile flamande care testeaza terenul, sa vada daca le esti dusman, sau daca au sansa sa le arunci o bucata de carne. Te provoaca la vorba, mai arunca si cate o umbra de suferinta in discutie, urmata de fiecare data de celebrul “ei, ce sa-i facem, maica, asta este...” Se inghesuie la usa, cate treizeci o data, nu conteaza ca tipu’ care striga lista a ajuns abia la 120, iar ei sunt departe, pe la 300... Dau din coate, zambesc tamp, pun totul pe seama batranetzii careia trebuie sa ii tolerezi orice. Se iau la cearta intre ei, dar asta e doar o piesa de teatru, asa, ca sa isi mai alunge plictiseala. Se lupta pentru un loc pe una dintre cele patru banci (pe care nu incap, in total, mai mult de 10 persoane, cu bunavointa si strans din dintzi), sau se risipesc prin curticica nu prea mare, pe pietre, pervaze de ferestre joase, sau pur si simplu pe pamant, la umbra unui copac.
Liste, liste, liste... suntem o tara de nebuni patentati pe liste, mai ramane sa facem liste si la urcatul in autobuzul aproape plin. Sau la ziarul de dimineatza. Coada cu liste a devenit un nucleu de comunicare, pentru o mare familie de frustrati multumiti ca sunt frustrati, de slugi fericite ca slugaresc pe la usi de spitale, de pomanagii care se baga in fatza in sperantza ca “prind” un numar mai sus, ca pacalesc pe cineva, ca mint destul de convingator, ca suferintza lor (de cele mai multe ori reala) poate deveni moneda de schimb.
Mi-am gasit si eu un loc, ceva mai departe, rezemata de un zid si cat mai retrasa. Pe pervazul meu nu mai era loc pentru altcineva, asa ca firavele incercari de “abordare” facute de vreo doua babe nu au avut succes. Ma distram intrebandu-ma cand le va veni si romanilor ideea sa intre in vorba comentand vremea. Ca englezii. Dar probabil ca erau deja molesiti de caldura sufocanta deja (vreo 34 de grade pe la pranz), nu le ardea de discutat despre ploaie...
Un tip, ceva mai incolo, venise cu “provocari". « Cand vreau sa ma racoresc, il injur pe B. » (repetat de vreo 3-4 ori, din ce in ce mai tare, si fericit ca mai multi dintre cei prezentzi intorceau capul), “… il injur pe B. si ma simt mai bine!” Priveste mandru in jur ca si cum ne-ar spune: ehei, vedeti ce curaj am? Poate ca, peste vreo 20 de ani, am sa povestesc la televizor ce revolutionar eram prin ’09 !!!
Spectatorii se risipesc. Nu mai reuseste sa-i amuze. Se retrage cu capul in piept, dupa inca o tura de jur imprejurul curtzii.
Intrebarea zilei: Ce numar aveti? Raspunsul zilei: Aaaa, mai veti mult de stat! Eu am ... (de obicei mai putin, asa ca tonul devinde deodata triumfator, se simt niste cezari dupa cucerirea Alexandriei)...
Izul de vacantza m-a facut ceva mai toleranta – cu lumea din jur, cu timpul, cu abjectia statului degeaba la un rand jenant.
Si, ca un roman binecrescut, i-am rugat pe cei ramasi afara sa imi permita sa trec, atunci cand mi-a venit randul, incercand sa imi reprim instinctul barbar care clocotea in mine – AM INTRAT! URA!!!
Nu. Vorba unui amic de odinioara, “ura o port in suflet”.
De o viata iubesc o tzara care nu merita iubita. Ii gasesc scuze, incerc “sa fac ceva”, dupa principiul – onest liberal – ca daca fiecare face cate ceva bun, atunci impreuna vom aduce mai mult bine.
Nu. Ma regasesc tot mai singura pe norishorul meu de idealism. Sunt dintr-o alta poveste. Ceva nu se potriveste. De fapt, din ce in ce mai multe lucruri nu se potrivesc.
Realitatea arata din ce in ce mai des ca o lista de numere, pentru scopuri din ce in ce mai meschine.
Ziua de astazi.
Un numar.
373.
Maine o luam de la capat.
Azi aveam numarul 373. Dupa mine (la ora 14.30) mai urmau sa intre doar vreo 5-10 si apoi se inchidea biroul. Afara erau inca vreo doua sute care... sperau.
Puhoi de batrani – desigur - invatati de multe decenii sa stea ca la lapte, sa schimbe o vorba (cred ca sunt masochisti absolutzi, nu exista o aneantizare morala mai profunda decat sa te lasi calcat in picioare si sa iti mai si placa...) si sa se bucure cu atat mai mult, cu cat coada e mai mare. Te abordeaza tiptil, ca pisicile flamande care testeaza terenul, sa vada daca le esti dusman, sau daca au sansa sa le arunci o bucata de carne. Te provoaca la vorba, mai arunca si cate o umbra de suferinta in discutie, urmata de fiecare data de celebrul “ei, ce sa-i facem, maica, asta este...” Se inghesuie la usa, cate treizeci o data, nu conteaza ca tipu’ care striga lista a ajuns abia la 120, iar ei sunt departe, pe la 300... Dau din coate, zambesc tamp, pun totul pe seama batranetzii careia trebuie sa ii tolerezi orice. Se iau la cearta intre ei, dar asta e doar o piesa de teatru, asa, ca sa isi mai alunge plictiseala. Se lupta pentru un loc pe una dintre cele patru banci (pe care nu incap, in total, mai mult de 10 persoane, cu bunavointa si strans din dintzi), sau se risipesc prin curticica nu prea mare, pe pietre, pervaze de ferestre joase, sau pur si simplu pe pamant, la umbra unui copac.
Liste, liste, liste... suntem o tara de nebuni patentati pe liste, mai ramane sa facem liste si la urcatul in autobuzul aproape plin. Sau la ziarul de dimineatza. Coada cu liste a devenit un nucleu de comunicare, pentru o mare familie de frustrati multumiti ca sunt frustrati, de slugi fericite ca slugaresc pe la usi de spitale, de pomanagii care se baga in fatza in sperantza ca “prind” un numar mai sus, ca pacalesc pe cineva, ca mint destul de convingator, ca suferintza lor (de cele mai multe ori reala) poate deveni moneda de schimb.
Mi-am gasit si eu un loc, ceva mai departe, rezemata de un zid si cat mai retrasa. Pe pervazul meu nu mai era loc pentru altcineva, asa ca firavele incercari de “abordare” facute de vreo doua babe nu au avut succes. Ma distram intrebandu-ma cand le va veni si romanilor ideea sa intre in vorba comentand vremea. Ca englezii. Dar probabil ca erau deja molesiti de caldura sufocanta deja (vreo 34 de grade pe la pranz), nu le ardea de discutat despre ploaie...
Un tip, ceva mai incolo, venise cu “provocari". « Cand vreau sa ma racoresc, il injur pe B. » (repetat de vreo 3-4 ori, din ce in ce mai tare, si fericit ca mai multi dintre cei prezentzi intorceau capul), “… il injur pe B. si ma simt mai bine!” Priveste mandru in jur ca si cum ne-ar spune: ehei, vedeti ce curaj am? Poate ca, peste vreo 20 de ani, am sa povestesc la televizor ce revolutionar eram prin ’09 !!!
Spectatorii se risipesc. Nu mai reuseste sa-i amuze. Se retrage cu capul in piept, dupa inca o tura de jur imprejurul curtzii.
Intrebarea zilei: Ce numar aveti? Raspunsul zilei: Aaaa, mai veti mult de stat! Eu am ... (de obicei mai putin, asa ca tonul devinde deodata triumfator, se simt niste cezari dupa cucerirea Alexandriei)...
Izul de vacantza m-a facut ceva mai toleranta – cu lumea din jur, cu timpul, cu abjectia statului degeaba la un rand jenant.
Si, ca un roman binecrescut, i-am rugat pe cei ramasi afara sa imi permita sa trec, atunci cand mi-a venit randul, incercand sa imi reprim instinctul barbar care clocotea in mine – AM INTRAT! URA!!!
Nu. Vorba unui amic de odinioara, “ura o port in suflet”.
De o viata iubesc o tzara care nu merita iubita. Ii gasesc scuze, incerc “sa fac ceva”, dupa principiul – onest liberal – ca daca fiecare face cate ceva bun, atunci impreuna vom aduce mai mult bine.
Nu. Ma regasesc tot mai singura pe norishorul meu de idealism. Sunt dintr-o alta poveste. Ceva nu se potriveste. De fapt, din ce in ce mai multe lucruri nu se potrivesc.
Realitatea arata din ce in ce mai des ca o lista de numere, pentru scopuri din ce in ce mai meschine.
Ziua de astazi.
Un numar.
373.
Maine o luam de la capat.
vineri, 31 iulie 2009
Caru cu Bere
Daca iti doresti o seara placuta cu prietenii dupa sapte saptamani de cursuri "crash" atunci Caru cu Bere este si aproape, si placut - cel putin pana spre ora 9, cand se aglomereaza prea tare si incep seriile de muzici populare (la urma urmelor, ele reprezinta foarte bine specificul locului, nu e vina nimanui ca pe mine nu ma amuza...).
M-am documentat pe net, ca sa aflu mai multe despre istoria locului. Acolo fiind, si privind vrand-nevrand "picturile" foarte naive de pe peretii partial lambrisati, m-am intrebat cum arata odinioara. Si am gasit cateva lucruri interesante.
Mai intai, anul mutarii in actualul local - 1889. De o varsta cu Atheneul roman. Doua extreme ale Bucurestiului de altadata. Pe de o parte, cultura de elita; de cealalta, cultura vesela, pamanteana si usor desueta a omului de lume, para-social. Cosbuc, Goga, Caragiale, Iancu Brezianu se amestecau printre oamenii simpli, la o bere fara pretentii si o portie din celebrii - se pare - crenwursti cu hrean de inspiratie germanica.
Crama - unde am stat noi - e negata de numele unui anume Mos Ghita, pivnicer, a carui statuie strajuieste balustrada care coboara spre aceasta parte a localului. Se pare ca picturile originale, alaturi de vitralii si balustradele sculptate, faceau parte din "atmosfera" originala. Oare cum erau picturile originale? Cine le-a pictat? Cele de acum sigur nu se potrivesc, nici cu vitraliile, nici cu balustradele - dar, la urma urmelor, e greu sa mai gasesti un Grigorescu in zilele noastre...
Se pare ca, in vremea dintre cele doua razboaie mondiale, amprenta Ardealului era foarte puternica, proprietarul fiind un oarecare Mircea din Medias. Poate de asta erau atrasi spre locul acesta atatia oameni de cultura de dincolo de Carpati.
Cat despre Caru cu Bere de astazi, e ingrijit, cu chelneri amabili (l-am filmat cateva clipe pe Ionut, cel care ne-a servit - un tip simpatic, amabil si foarte rabdator cu alegerile noastre...).
Dar atmosfera este creata in primul rand de cei cu care imparti placerea unei seri in oras. Noi am fost 14: grupa mea de 12, o fosta colega de-a mea de liceu si cu mine. Cu un buchet mare de trandafiri galben-rozalii pe care, mai apoi, l-am "imortalizat" acasa, intr-o fotografie.
Daca intalnirea ar fi avut loc, sa zicem, dupa o saptamana sau doua de la inceperea cursurilor, poate ca nu ar fi fost la fel. Era inca perioada de tatonare, de adaptare, in care cu totii incercam sa punem cumva in ecuatie orele de munca de dimineata cu oboseala suprema din serile de curs. Sfarsitul era foarte departe si putini aveau, cred eu, certitudinea ca stiu unde se va ajunge.
Dar asa, ramane o seara frumoasa dintr-un sfarsit de iulie si speranta mea ca ei vor ramane prieteni. Si ca, eventual, din cand in cand, isi vor aduce aminte si de mine.
M-am documentat pe net, ca sa aflu mai multe despre istoria locului. Acolo fiind, si privind vrand-nevrand "picturile" foarte naive de pe peretii partial lambrisati, m-am intrebat cum arata odinioara. Si am gasit cateva lucruri interesante.
Mai intai, anul mutarii in actualul local - 1889. De o varsta cu Atheneul roman. Doua extreme ale Bucurestiului de altadata. Pe de o parte, cultura de elita; de cealalta, cultura vesela, pamanteana si usor desueta a omului de lume, para-social. Cosbuc, Goga, Caragiale, Iancu Brezianu se amestecau printre oamenii simpli, la o bere fara pretentii si o portie din celebrii - se pare - crenwursti cu hrean de inspiratie germanica.
Crama - unde am stat noi - e negata de numele unui anume Mos Ghita, pivnicer, a carui statuie strajuieste balustrada care coboara spre aceasta parte a localului. Se pare ca picturile originale, alaturi de vitralii si balustradele sculptate, faceau parte din "atmosfera" originala. Oare cum erau picturile originale? Cine le-a pictat? Cele de acum sigur nu se potrivesc, nici cu vitraliile, nici cu balustradele - dar, la urma urmelor, e greu sa mai gasesti un Grigorescu in zilele noastre...
Se pare ca, in vremea dintre cele doua razboaie mondiale, amprenta Ardealului era foarte puternica, proprietarul fiind un oarecare Mircea din Medias. Poate de asta erau atrasi spre locul acesta atatia oameni de cultura de dincolo de Carpati.
Cat despre Caru cu Bere de astazi, e ingrijit, cu chelneri amabili (l-am filmat cateva clipe pe Ionut, cel care ne-a servit - un tip simpatic, amabil si foarte rabdator cu alegerile noastre...).
Dar atmosfera este creata in primul rand de cei cu care imparti placerea unei seri in oras. Noi am fost 14: grupa mea de 12, o fosta colega de-a mea de liceu si cu mine. Cu un buchet mare de trandafiri galben-rozalii pe care, mai apoi, l-am "imortalizat" acasa, intr-o fotografie.
Daca intalnirea ar fi avut loc, sa zicem, dupa o saptamana sau doua de la inceperea cursurilor, poate ca nu ar fi fost la fel. Era inca perioada de tatonare, de adaptare, in care cu totii incercam sa punem cumva in ecuatie orele de munca de dimineata cu oboseala suprema din serile de curs. Sfarsitul era foarte departe si putini aveau, cred eu, certitudinea ca stiu unde se va ajunge.
Dar asa, ramane o seara frumoasa dintr-un sfarsit de iulie si speranta mea ca ei vor ramane prieteni. Si ca, eventual, din cand in cand, isi vor aduce aminte si de mine.
joi, 23 iulie 2009
o zi linistita...
Dupa cateva saptamani de cosmar, impartite intre facultate (dimineata) si programul PHARE (dupa-masa), dupa crize de oboseala si crize de melancolie (Campia Libertatii de la Blaj, 1977, Cenaclul Flacara, Dona-Dona...) azi, in sfarsit, o zi linistita. Nu ca s-ar fi terminat toate (programul mai dureaza doua saptamani) ci, pur si simplu, m-am trezit cu sufletul linistit si mi-am continuat ziua la fel.
Dupa editia de colectie Dan Andrei Aldea (de care am vorbit deja)acum doua zile a urmat si Socaciu, tot la Jurnalul National. Rand pe rand se perinda amintiri bune si rele, intrebari si neraspunsuri. Intr-un cuvant, acea perioada din studentie de care imi amintesc cu bucurie - dar cat mai rar cu putinta. O viata ca o pagina de carte - dar ramasa in urma si acoperita de alte pagini, mai recente, chiar daca nu intotdeauna la fel de frumoase ca aceea.
Epistolarul cu Renata continua. Ne scriem mai rar in ultima vreme, dar putinul acela ramane.
Nu mai stiu ce sa criu. Afara se aud "mitocanii de Dorobanti", vorba lui Badea, pe care eu as schimba-o cu "mitocanii cu vise de Dorobanti". Racnesc prin geamurile de SUV-uri, larg deschise, doar-doar se lipeste faima locului de ei. Ce faima? E o strada oarecare, nici macar bulevard, blestemata altadata, pe cand trecea Ceausescu pe aici, iar acum de invidiosii carora nu le plac cafenelele. La urma urmelor, cafeneaua e un loc de socializare si de comunicare. Ma uit la mine si la prietenii mei: suntem ocupati 30 de ore din 24, asa ca, de multe ori, de vizite (ca "pe vremuri") nici nu poate fi vorba. Si atunci, o cafea in oras este "timp furat" pentru suflet. Sigur, motivatia poate fi si alta - depinde de om. Dar de ce sa imi pese de niste paria a caror singura "calitate" este ca au bani? Cu slapii lor si ghiulurile kitsch se viseaza "rezidenti" de Dorobanti. Dar raman mereu in fata usii.
Dupa editia de colectie Dan Andrei Aldea (de care am vorbit deja)acum doua zile a urmat si Socaciu, tot la Jurnalul National. Rand pe rand se perinda amintiri bune si rele, intrebari si neraspunsuri. Intr-un cuvant, acea perioada din studentie de care imi amintesc cu bucurie - dar cat mai rar cu putinta. O viata ca o pagina de carte - dar ramasa in urma si acoperita de alte pagini, mai recente, chiar daca nu intotdeauna la fel de frumoase ca aceea.
Epistolarul cu Renata continua. Ne scriem mai rar in ultima vreme, dar putinul acela ramane.
Nu mai stiu ce sa criu. Afara se aud "mitocanii de Dorobanti", vorba lui Badea, pe care eu as schimba-o cu "mitocanii cu vise de Dorobanti". Racnesc prin geamurile de SUV-uri, larg deschise, doar-doar se lipeste faima locului de ei. Ce faima? E o strada oarecare, nici macar bulevard, blestemata altadata, pe cand trecea Ceausescu pe aici, iar acum de invidiosii carora nu le plac cafenelele. La urma urmelor, cafeneaua e un loc de socializare si de comunicare. Ma uit la mine si la prietenii mei: suntem ocupati 30 de ore din 24, asa ca, de multe ori, de vizite (ca "pe vremuri") nici nu poate fi vorba. Si atunci, o cafea in oras este "timp furat" pentru suflet. Sigur, motivatia poate fi si alta - depinde de om. Dar de ce sa imi pese de niste paria a caror singura "calitate" este ca au bani? Cu slapii lor si ghiulurile kitsch se viseaza "rezidenti" de Dorobanti. Dar raman mereu in fata usii.
marți, 14 iulie 2009
despre muzica
O bucurie neasteptata intr-o Romanie din ce in ce mai sumbra: un CD de colectie cu Dan Andrei Aldea, editat de Jurnalul National. Nu e mult de cand vorbeam cu Doina despre el, despre serile petrecute la ei, cu un pahar de vin (in vremea in care ma chinuiam si eu sa imi umezesc putin buzele in licoare, ca sa nu "ies din schema", pana cand am decis ca am dreptul sa spun sus si tare ca mie nu imi place vinul - si am trecut pe cafea), cu Motzu, cu Maria, cu Dana - foarte mica si foarte vesela, mic titirez magic ratacind printre "oamenii mari"... O lume care revine in viata mea din cand in cand, ca dinspre un somn cu vise, dintr-o vreme in care traiam intens fiecare clipa, vorbeam putin si respiram mult, muzica, lumina, filosofie, muzica si iar muzica...
In ultimii doi-trei ani m-a readus acolo, de fiecare data, cate un soc existential, cate o stire despre unul, altul din cei care au hotarat ca nu mai e loc pentru ei pe lumea asta si ca pleaca in alte zari, sa mai caute acel ceva care sa-i implineasca. Motzu... Stefan Iordache... De data asta, s-a intamplat altfel: un ziar romanesc mi-a adus viata si muzica buna.
Imi amintesc de o seara de prin '74, parca - inca nu ii cunosteam, nici pe Sfincsi, nici pe Phoenicsi - cand tremuram de nerabdare pe o vreme cainoasa, pe scarile de la Sala Palatului, asteptand "sa intre Phoenix". Era vremea celor inghesuiti "in deschidere" - si cui sa-i pese de altcineva decat de Andrii Popa?!? Brusc, acordurile de chitara dinspre sala m-au readus la realitate si am pornit spre ele, hipnotic, uitand de ce trebuia sa urmeze peste doar cateva minute. Am fugit sa prind firul acela de cantec, vocea aceea stranie care te sfasia si te intregea totodata - si am descoperit pe scena trei baieti de care nu auzisem, dar care cantau dumnezeieste... Cine sunt ei? am intrebat. Sfinx ii cheama...
Dan Andrei Aldea a decis sa renunte la cetatenia romana. La aproape 60 de ani, e poate prea tarziu pentru o purificare totala. E prea tarziu pentru a constata ca nu avea rost sa isi mai faca sperante pentru o tara in care maneaua guverneaza. In politica si in muzica deopotriva.
Dan Andrei Aldea este ecoul copilariei multora dintre noi, cei care am trait bucuria muzicii profunde si adevarate intr-o Romanie cufundata in intuneric. Iti multumesc, minunat menestrel, ca existi si ca traiesti si acum prin muzica. Vorbele grele ale unor carcotasi imberbi si fandositi dor dar trec, muzica ta ramane in sufletul nostru. Cetatenia nu mai conteaza de mult, tara ta este si va fi mereu muzica. Multumesc pentru aceasta bucurie si pentru cateva seri de demult, alaturi de muzica ta si de cativa colegi din SONG.
In ultimii doi-trei ani m-a readus acolo, de fiecare data, cate un soc existential, cate o stire despre unul, altul din cei care au hotarat ca nu mai e loc pentru ei pe lumea asta si ca pleaca in alte zari, sa mai caute acel ceva care sa-i implineasca. Motzu... Stefan Iordache... De data asta, s-a intamplat altfel: un ziar romanesc mi-a adus viata si muzica buna.
Imi amintesc de o seara de prin '74, parca - inca nu ii cunosteam, nici pe Sfincsi, nici pe Phoenicsi - cand tremuram de nerabdare pe o vreme cainoasa, pe scarile de la Sala Palatului, asteptand "sa intre Phoenix". Era vremea celor inghesuiti "in deschidere" - si cui sa-i pese de altcineva decat de Andrii Popa?!? Brusc, acordurile de chitara dinspre sala m-au readus la realitate si am pornit spre ele, hipnotic, uitand de ce trebuia sa urmeze peste doar cateva minute. Am fugit sa prind firul acela de cantec, vocea aceea stranie care te sfasia si te intregea totodata - si am descoperit pe scena trei baieti de care nu auzisem, dar care cantau dumnezeieste... Cine sunt ei? am intrebat. Sfinx ii cheama...
Dan Andrei Aldea a decis sa renunte la cetatenia romana. La aproape 60 de ani, e poate prea tarziu pentru o purificare totala. E prea tarziu pentru a constata ca nu avea rost sa isi mai faca sperante pentru o tara in care maneaua guverneaza. In politica si in muzica deopotriva.
Dan Andrei Aldea este ecoul copilariei multora dintre noi, cei care am trait bucuria muzicii profunde si adevarate intr-o Romanie cufundata in intuneric. Iti multumesc, minunat menestrel, ca existi si ca traiesti si acum prin muzica. Vorbele grele ale unor carcotasi imberbi si fandositi dor dar trec, muzica ta ramane in sufletul nostru. Cetatenia nu mai conteaza de mult, tara ta este si va fi mereu muzica. Multumesc pentru aceasta bucurie si pentru cateva seri de demult, alaturi de muzica ta si de cativa colegi din SONG.
duminică, 12 iulie 2009
Ciclism fara RN si RB
Anul acesta ne-am luat ramas bun de la Radu Naum si de la Radu Banciu, caci au renuntat la Eurosport pentru alte proiecte. Eram multi cei care, probabil, ne intrebam cum va fi Turul Frantei intr-o noua formula. Mai bine? Mai rau?
Asa ca, iulie fiind, m-am asezat tacticos in fotoliu, cu cafeaua si tigara pe aproape, asteptand. Noii comentatori: Andrei Comsa si Emanuel Terzian, plus Alex, omul care “vine cu stiri interesante” preluate de pe Internet.
Puncte bune: comentariu amuzant, argumente pro si contra pe teme de ciclism, ceva pasiune in comentariu, mai ales in partea finala a etapelor, la sprint, replici care rareori raman fara raspuns si anuntarea in prealabil a multor informatii ce urmeaza sa vina.
Puncte mai putin bune: e nevoie de cel putin trei oameni (plus un invitat deja anuntat, fost campion la ciclism) ca sa acopere macar o parte din spatiul marcat de personalitatea celor doi Radu.
Comentarii negative primeau si ei (nu de la mine): exista intotdeauna indivizi care, frustrati de propria lor mediocritate, scriu mesaje de e-mail criticandu-i pe altii, sperand sa-i traga in noroiul in care colcaie prea singuri. Mediocritatile nu se iubesc, dar se unesc usor. Vezi Romania de astazi – si de maine, probabil, regretabil, dar fapt implinit.
Parfumul calatoriilor franceze cu comentariul graseiat (natural) al lui Radu Banciu, cu idealismul mereu infrant al lui Radu Naum, cu greselile lor (inerente) si poticnelile umane pana la urma – toate astea sunt greu de uitat, pentru cei care asteptau cu sufletul la gura un nou Tour comentat de ei. Poate doar ca sa-i critice. Poate ca sa puna capul pe perna, bucurandu-se de un somnifer neasteptat, ca de un rasfat aparut fara veste. Poate ca sa se umple de energia lor, de bucuria lor, sportiva si nu numai, de mirarea si revolta lor la fiecare anunt despre dopaj. Poate ca sa isi scrie gandurile pe e-mail, dintr-o nevoie de comunicare neimplinita altfel.
Comentatorii de astazi incearca sa reinvie aceasta legatura. Inca nu au reusit, dar efortul lor este meritoriu. Cu toate greselile, inerent umane, ale celor care nu se definesc drept dictionare umblatoare, ci oameni care isi cultiva dorinta de informare dintr-o pasiune simpla, reala, curata si supusa greselii.
Poate ca maine va fi mai bine. Sau la anul. Deocamdata, asteptam – si ne bucuram de excursia obisnuita de iulie, cu bunele si relele ei. Cu Armstrong, Contador, Evans, Sastre si novicii – lupii tineri – care incearca sa isi gaseasca un loc in aceasta ume a ciclismului, in care pasiunea si dorinta de depasire a propriilor limite se impleteste, din pacate, cu doping-ul. Pentru faima. Pentru cele 15 minute de celebritate decretate de Andy Warhol. Sau, mai simplu, pentru bani.
sâmbătă, 11 iulie 2009
Cristina Haulica
Sunt foarte putini profesorii din facultate pe care sa mi-i reamintesc cu drag. Ce-i drept, facultatea a fost adeseori, pentru mine, pe planul doi: cantam, ma implicasem in tot felul de activitati culturale care imi umpleau sufletul si ma implineau suficient pentru a mai da atentie si unei diplome oarecare. La sfarsitul primului an la Engleza am fost chiar la un pas sa renunt, pentru ca ma plictiseam si adunam dezamagiri. Intrasem la facultate plina de entuziasm, de vise si idealuri, ca orice tanar la 18 ani; acolo am constatat ca imi pierd vremea cu lucruri inutile (socialism stiintific, de exemplu, sau pomisorii gramaticii chomskiene) si ca risc sa uit tot ceea ce invatasem cu pasiune de la Mircea Tatos si Radu Surdulescu, in liceu.
Daca sunt om adevarat si sunt ceea ce sunt azi, este datorita lor si nu ca rezultat al facultatii. Mircea Tatos si Radu Surdulescu m-au invatat sa raman mereu cu fruntea sus si spatele drept si sa nu existe niciodata ceva de care sa imi fie rusine in viata. Drept urmare, dorm si in zilele noastre foarte linistita in fiecare noapte. Iar cand ma gandesc la fostii profesori, ma gandesc in primul rand la ei.
Si la Cristina Haulica. O aparitie fragila, delicata; inteligenta si puternica. Un profesor iubit de studenti. De toti. Dintre profesorii de la spaniola, mi-au ramas in suflet trei: in ordinea inversa a varstei, Andrei Ionescu, Cristina Haulica si Victor Ivanovici. Dar poate Cristina mai mult decat ceilalti doi. Era un model de om de cultura profund si discret. Fara aroganta zgomotoasa a mediocritatilor de care te loveai la tot pasul. Fara obsesia puterii si functiei. Doar cu o mare dragoste de profesie si de studenti. Gata sa ne invete tot ce stia. Considerandu-ne egalii ei si dezvaluind pentru noi tainele culturii.
Ultima data o vazusem prin 1995 sau '96, pe fuga, la o sustinere de doctorat. Am revazut-o in seara asta, impreuna cu sotul ei, Dan Haulica - oare generatiile tinere de azi mai stiu cine sunt ei? - la o cina intre prieteni, la COS. Cat inca mai exista acel loc, inainte sa fie furat de falsi mostenitori gata sa unga vreun oficial nemernic si nevolnic, dar lacom de averi nemeritate.
Cristina Haulica se potriveste perfect atmoseferei (inca) boieresti din sala de sah de la COS. Am stat de vorba indelung, plutind diafan, pe o raza de lumina care m-a facut sa ma simt din nou foarte tanara. Ne-am ascultat si ne-am auzit, ignorand cu desavarsire trilurile oribile ale unei diseuse care se chinuia de zor intr-o sala alaturata, incercand sa distreze niste nuntasi burtosi cu gusturi indoielnice.
Sunt cativa oameni in aceasta lume - si dincolo de ea - datorita carora voi fi intotdeauna foarte tanara.
Astazi voiam sa scriu despre putere si favoriti. Intalnirea cu Cristina Haulica m-a facut sa ma razgandesc. Lumea josnica si parvenitii de care ne ciocnnim in fiecare zi pot sa mai astepte. Poate nici nu merita sa vorbesc despre ei. Un singur om poate face seara sa devina mai frumoasa si norii sa dispara, iar eu am avut aceasta sansa acum.
Si pentru asta ii multumesc.
Daca sunt om adevarat si sunt ceea ce sunt azi, este datorita lor si nu ca rezultat al facultatii. Mircea Tatos si Radu Surdulescu m-au invatat sa raman mereu cu fruntea sus si spatele drept si sa nu existe niciodata ceva de care sa imi fie rusine in viata. Drept urmare, dorm si in zilele noastre foarte linistita in fiecare noapte. Iar cand ma gandesc la fostii profesori, ma gandesc in primul rand la ei.
Si la Cristina Haulica. O aparitie fragila, delicata; inteligenta si puternica. Un profesor iubit de studenti. De toti. Dintre profesorii de la spaniola, mi-au ramas in suflet trei: in ordinea inversa a varstei, Andrei Ionescu, Cristina Haulica si Victor Ivanovici. Dar poate Cristina mai mult decat ceilalti doi. Era un model de om de cultura profund si discret. Fara aroganta zgomotoasa a mediocritatilor de care te loveai la tot pasul. Fara obsesia puterii si functiei. Doar cu o mare dragoste de profesie si de studenti. Gata sa ne invete tot ce stia. Considerandu-ne egalii ei si dezvaluind pentru noi tainele culturii.
Ultima data o vazusem prin 1995 sau '96, pe fuga, la o sustinere de doctorat. Am revazut-o in seara asta, impreuna cu sotul ei, Dan Haulica - oare generatiile tinere de azi mai stiu cine sunt ei? - la o cina intre prieteni, la COS. Cat inca mai exista acel loc, inainte sa fie furat de falsi mostenitori gata sa unga vreun oficial nemernic si nevolnic, dar lacom de averi nemeritate.
Cristina Haulica se potriveste perfect atmoseferei (inca) boieresti din sala de sah de la COS. Am stat de vorba indelung, plutind diafan, pe o raza de lumina care m-a facut sa ma simt din nou foarte tanara. Ne-am ascultat si ne-am auzit, ignorand cu desavarsire trilurile oribile ale unei diseuse care se chinuia de zor intr-o sala alaturata, incercand sa distreze niste nuntasi burtosi cu gusturi indoielnice.
Sunt cativa oameni in aceasta lume - si dincolo de ea - datorita carora voi fi intotdeauna foarte tanara.
Astazi voiam sa scriu despre putere si favoriti. Intalnirea cu Cristina Haulica m-a facut sa ma razgandesc. Lumea josnica si parvenitii de care ne ciocnnim in fiecare zi pot sa mai astepte. Poate nici nu merita sa vorbesc despre ei. Un singur om poate face seara sa devina mai frumoasa si norii sa dispara, iar eu am avut aceasta sansa acum.
Si pentru asta ii multumesc.
marți, 30 iunie 2009
Cultureme
Este termenul la moda in teoria limbii. Culturema - particula sub-atomica care contine esenta specificitatii culturale a unei comunitati. Quark-ul culturii, adica.
E interesant cum, din vechile vremuri si pana astazi, ne straduim mereu sa separam, sa impartim si sa cautam cu ardoare elementul ultim, indivizibil, pentru tot ce ne inconjoara. Mai intai, atomul - esenta materiei; el insusi supus diviziunii ceva mai tarziu. Exista o esenta a energiei primordiale; o esenta a vietii; o farama ce ne defineste comportamentul (behaviourema) si una care cuprinde esenta limbajului (morfema, redata in sunet prin fonema si in semnificatie prin semema). Acum, am descoperit, noi, oamenii, si o esenta a culturii - culturema.
Pare simplu, nu? Daca atingi esenta te poti impartasi din ea. Poti fi una cu ea. Ce nu e definit exact pana la chintesenta nu e decat iluzie. Stiinta ne invata sa impartim totul in categorii clare, riguroase, cu subdiviziunile lor pana la infinit (sau aproape, caci infinitul nu poate comuniza cu stiinta, caci nu poate fi cuprins intr-o regula precisa... ramane doar o notiune teoretica sau -o, cata generozitate! - un capitol din filosofie).
Nu-i asa ca te simti tentat sa aprobi uluitorul dicton recent conform caruia sunt mult prea multi filosofi in lume? Sa te retragi in atelierul de traforaj, in speranta ca ti se va inventa si tie o forma de cultura, o diploma, o umbra de importanta?
Daca descoperi culturema si o tii bine minte poate ca ai o sansa. Esenta culturii intr-un pahar cu apa. Gata cu cartile care se inmultesc in raft intr-un ritm mult prea rapid pentru capacitatea limitativ-umana de a le citi pe toate. Gata cu pofta de cunoastere - nu e nevoie decat de o pastila infima, care cuprinde toate adevarurile (culturale) ale lumii. Nu e nevoie de o arheologie a spiritului, de lupta cu limitele tale, de curiozitatea suprema; nu se mai cere intuitie, inalta intelectualitate, sau adorabilaa robie a curiozitatii creatoare.
Culturema. Picatura care aduna in sine formula oceanului cunoasterii propriei identitati culturale.
Dar in traducere? Traducerea este un act subiectiv. Nimic nu e mai greu decat sa gasesti echivalentul elementului cultural specific. Pentru ca tu faci parte dintr-o alta cultura, al carei ocean are adesea alta compozitie psiho-chimica. Reguli sunt destule, se invata si, intr-o situatie ideala, se si aplica. Aici si in orice alt domeniu. Sine ira et studio. Ca la carte.
Traim intr-o lume a culturemelor. Maneaua e o culturema. Hasta la vista, baby! - o alta. Teoretic, intre Schwarzenneger si unul de-ai nostri nu e, in esenta, nicio diferenta. Totul e sa gasesti o forma de a-l reda pe celalalt cat mai exact. Oare cum ar suna o manea in chineza, in traducere? Si ce ar intelege chinezul din lamentarea oarecum vesela, de la final de meci, a unuia care canta cu foc "cine e pe primul loc?"
Orice s-ar spune, blogul e bun. Te lasa sa spui ceea ce nu poate fi cuprins pe pagina manualului publicat. Si te mai lasa sa reflectezi. Vorbind (scriind) despre orice, iti clarifici ideile si opiniile. In cautarea propriei supe primordiale, pandindu-ti geneza politic corecta si gata de tipar, te lasi dus de gand acolo unde vrea el sa te poarte.
La urma urmei, si blogul pare sa devina o culturema. Difera doar morfologia, sintaxa, psihologia personala, atitudinea, stilul, inspiratia de moment, ordinea cuvintelor in fraza, intentia, rezultatul, numele, celebritatea (reala sau prezumtiva) si toate micile nimicuri care te fac sa fii ceea ce esti, cu esentele tale cu tot, cultura, tura, ura, RA...
E interesant cum, din vechile vremuri si pana astazi, ne straduim mereu sa separam, sa impartim si sa cautam cu ardoare elementul ultim, indivizibil, pentru tot ce ne inconjoara. Mai intai, atomul - esenta materiei; el insusi supus diviziunii ceva mai tarziu. Exista o esenta a energiei primordiale; o esenta a vietii; o farama ce ne defineste comportamentul (behaviourema) si una care cuprinde esenta limbajului (morfema, redata in sunet prin fonema si in semnificatie prin semema). Acum, am descoperit, noi, oamenii, si o esenta a culturii - culturema.
Pare simplu, nu? Daca atingi esenta te poti impartasi din ea. Poti fi una cu ea. Ce nu e definit exact pana la chintesenta nu e decat iluzie. Stiinta ne invata sa impartim totul in categorii clare, riguroase, cu subdiviziunile lor pana la infinit (sau aproape, caci infinitul nu poate comuniza cu stiinta, caci nu poate fi cuprins intr-o regula precisa... ramane doar o notiune teoretica sau -o, cata generozitate! - un capitol din filosofie).
Nu-i asa ca te simti tentat sa aprobi uluitorul dicton recent conform caruia sunt mult prea multi filosofi in lume? Sa te retragi in atelierul de traforaj, in speranta ca ti se va inventa si tie o forma de cultura, o diploma, o umbra de importanta?
Daca descoperi culturema si o tii bine minte poate ca ai o sansa. Esenta culturii intr-un pahar cu apa. Gata cu cartile care se inmultesc in raft intr-un ritm mult prea rapid pentru capacitatea limitativ-umana de a le citi pe toate. Gata cu pofta de cunoastere - nu e nevoie decat de o pastila infima, care cuprinde toate adevarurile (culturale) ale lumii. Nu e nevoie de o arheologie a spiritului, de lupta cu limitele tale, de curiozitatea suprema; nu se mai cere intuitie, inalta intelectualitate, sau adorabilaa robie a curiozitatii creatoare.
Culturema. Picatura care aduna in sine formula oceanului cunoasterii propriei identitati culturale.
Dar in traducere? Traducerea este un act subiectiv. Nimic nu e mai greu decat sa gasesti echivalentul elementului cultural specific. Pentru ca tu faci parte dintr-o alta cultura, al carei ocean are adesea alta compozitie psiho-chimica. Reguli sunt destule, se invata si, intr-o situatie ideala, se si aplica. Aici si in orice alt domeniu. Sine ira et studio. Ca la carte.
Traim intr-o lume a culturemelor. Maneaua e o culturema. Hasta la vista, baby! - o alta. Teoretic, intre Schwarzenneger si unul de-ai nostri nu e, in esenta, nicio diferenta. Totul e sa gasesti o forma de a-l reda pe celalalt cat mai exact. Oare cum ar suna o manea in chineza, in traducere? Si ce ar intelege chinezul din lamentarea oarecum vesela, de la final de meci, a unuia care canta cu foc "cine e pe primul loc?"
Orice s-ar spune, blogul e bun. Te lasa sa spui ceea ce nu poate fi cuprins pe pagina manualului publicat. Si te mai lasa sa reflectezi. Vorbind (scriind) despre orice, iti clarifici ideile si opiniile. In cautarea propriei supe primordiale, pandindu-ti geneza politic corecta si gata de tipar, te lasi dus de gand acolo unde vrea el sa te poarte.
La urma urmei, si blogul pare sa devina o culturema. Difera doar morfologia, sintaxa, psihologia personala, atitudinea, stilul, inspiratia de moment, ordinea cuvintelor in fraza, intentia, rezultatul, numele, celebritatea (reala sau prezumtiva) si toate micile nimicuri care te fac sa fii ceea ce esti, cu esentele tale cu tot, cultura, tura, ura, RA...
sâmbătă, 27 iunie 2009
un blog...
... adica, inca unul in peisajul si-asa incarcat al blogosferei romanesti.
De ce CARResCo? Pentru ca aceasta sunt eu: Carmen - Research and Communication. Asta fac in fiecare zi. Si imi place. Nici macar nu stiu daca voi avea timp sa scriu aici prea des. Si totusi, scriu mereu, tot timpul. Cursuri universitare, planuri de lectii (mai nou!), carti, articole, lucrari pentru conferinte... Unde sa mai strecor si un blog?
La unul dintre cursurile mele de comunicare, le vorbeam studentilor despre transferul de personalitate ce se produce intr-un astfel de mediu virtual. Despre vechiul jurnal (secret) devenit pagina deschisa privirilor oricui.
Si, de fapt, ce fel de blog imi doresc? Unul despre mine sau unul despre ceilalti si celelalte lucruri? Imi vin in minte vorbele lui Heliade Radulescu... parca... "scrieti, baieti, scrieti orice, numai scrieti!" Mai exista si dictonul modern al intelectualului contemporan - publish or perish! - o avertizare conform careia te definesti prin cuvintele tale scrise - desigur, daca ele au un sens.
Sa deschizi un blog ca sa ai un sens? Sau sa-ti descoperi secrete orgolii gata sa patrunda la suprafata, din adancul fiintei tale, in cautarea celor 15 minute de celebritate de care vorbea Andy Warhol?
Orice ar fi, gata! Ce e facut nu se mai poate desface. Unde am mai auzit asta?
Drag blog, bine ai venit in viata mea. Sa ne bucuram impreuna. Noi si... cine mai stie cine. Ganduri mai vechi, ganduri mai noi, ganduri care nici nu au aparut inca. Le transformam in vorbe si gata. Un nou post. O picatura de eternitate. Adica, aici - Eu.
De ce CARResCo? Pentru ca aceasta sunt eu: Carmen - Research and Communication. Asta fac in fiecare zi. Si imi place. Nici macar nu stiu daca voi avea timp sa scriu aici prea des. Si totusi, scriu mereu, tot timpul. Cursuri universitare, planuri de lectii (mai nou!), carti, articole, lucrari pentru conferinte... Unde sa mai strecor si un blog?
La unul dintre cursurile mele de comunicare, le vorbeam studentilor despre transferul de personalitate ce se produce intr-un astfel de mediu virtual. Despre vechiul jurnal (secret) devenit pagina deschisa privirilor oricui.
Si, de fapt, ce fel de blog imi doresc? Unul despre mine sau unul despre ceilalti si celelalte lucruri? Imi vin in minte vorbele lui Heliade Radulescu... parca... "scrieti, baieti, scrieti orice, numai scrieti!" Mai exista si dictonul modern al intelectualului contemporan - publish or perish! - o avertizare conform careia te definesti prin cuvintele tale scrise - desigur, daca ele au un sens.
Sa deschizi un blog ca sa ai un sens? Sau sa-ti descoperi secrete orgolii gata sa patrunda la suprafata, din adancul fiintei tale, in cautarea celor 15 minute de celebritate de care vorbea Andy Warhol?
Orice ar fi, gata! Ce e facut nu se mai poate desface. Unde am mai auzit asta?
Drag blog, bine ai venit in viata mea. Sa ne bucuram impreuna. Noi si... cine mai stie cine. Ganduri mai vechi, ganduri mai noi, ganduri care nici nu au aparut inca. Le transformam in vorbe si gata. Un nou post. O picatura de eternitate. Adica, aici - Eu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)